Acțiunea în Revendicare

. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE

1.1. NOŢIUNEA DREPTULUI DE PROPRIETATE.

Societăţile omeneşti nu au fost şi nu sunt niciodată strict asemănătoare, dar această constatare simplă nu permite analiza legilor şi mecanismelor economice şi sociale care se exprimă ca realitate şi conţinut în norme juridice şi care definesc structura societăţii la un moment dat. În analiza mecanismelor de funcţionare a acestora, proprietatea reprezintă noţiunea de esenţă, care particularizează sistemul economic şi social al unei societăţi, iar definirea acesteia a constituit obiect de analiză ce prezintă o diversitate doctrinară în privinţa conţinutului şi esenţei ei .

Pe măsura dezvoltării societăţii se îmbogăţeşte obiectul proprietăţii, diversificându-se şi structura economică a relaţiilor de proprietate. Aceasta transpusă suprastructural, în planul dreptului, defineşte dreptul de proprietate în plan juridic, ca raport juridic, adică drept subiectiv şi obligaţie corelativă a acestui drept.

În general a fi proprietar înseamnă a deţine ceva în mod exclusiv, a avea libertatea de a-l folosi şi de a-i da utilizarea dictată de nevoi potrivit naturii lui intime. În dreptul roman expresia dominium (stăpânire, proprietate) se referea nu numai la proprietatea propriu-zisă (dominium proprietatis) dar şi la alte drepturi reale cum ar fi, de exemplu, proprietatea unui drept de uzufruct (dominium uzufructus).

Uneori şi legiuirile moderne întrebuinţează cuvântul proprietate în acelaşi înţeles căci se vorbeşte despre proprietate mobiliară şi imobiliară, de proprietatea unui uzufruct; de proprietatea unei creanţe sau de proprietatea numelui, de proprietatea inventatorului asupra invenţiei sale, de proprietatea artistului asupra operei sale, de proprietatea literară, industrială sau comercială, adică de proprietatea incorporală. În parte, aceste formule nu acoperă natura şi caracterele dreptului de proprietate , ceea ce înseamnă că această extensiunea trebuie privită numai ca o simplă „metaforă”.

Aşadar, dispoziţiile legale utilizează termenul de proprietate în sensuri diferite .

Astfel, în sens larg, termenul de proprietate poate fi înţeles că se aplică tuturor drepturilor, cum ar fi spre exemplu, proprietatea imobiliară şi proprietatea mobiliară, proprietatea unui uzufruct, proprietatea unei creanţe şi proprietatea intelectuală sau proprietatea incorporală. Astfel, în acest înţeles, a fi proprietar înseamnă a deţine ceva în mod exclusiv şi de a-i da destinaţia dorită, de a-l folosi după destinaţia sa ori după interesul propriu.

Termenul de proprietate poate fi analizat şi în sens restrâns, propriu, şi anume, proprietatea corporală, adică purtând asupra bunurilor corporale, mobile şi imobile, deci este vorba în această situaţie despre proprietatea ca drept real exclusiv, absolut şi perpetuu. În acest sens este folosită proprietatea de art. 44 şi 136 din Constituţia republicată în anul 2003 ori de Titlul II din Codul civil intitulat “Despre proprietate” .

Un alt sens al termenului de proprietate este acela de obiect al dreptului de proprietate, desemnând în acest caz bunul asupra căruia poartă dreptul de proprietate .

Noţiunea de proprietate sau de drept de proprietate este abordată din două puncte de vedere: unul economic şi altul juridic.

Din punct de vedere economic , proprietatea este un raport economico-social, care conţine relaţii referitoare la aproprierea unor bunuri, la administrarea si gestionarea lor, dreptul de a-i culege roadele, legile cărora li se supune fiind legile economice specifice sistemului de producţie. Din acest punct de vedere, proprietatea apare ca totalitatea relaţiilor dintre indivizi, sau grupuri de indivizi, cu privire la bunuri. În doctrina economică, proprietatea este definită ca "totalitatea relaţiilor economice şi juridice, dintre oameni, în legături cu bunurile, relaţii reglate de norme istoriceşti stabilite pe plan social". Cu alte cuvinte, sub aspect economic, dreptul de proprietate este un drept de apropriere a unor bunuri materiale.