Apariția și evoluția dreptului de azil în România

1. INTRODUCERE

Cetățeanul este acea persoană fizică, care deține, cel puțin o ctățenie. Cetățenia este acea caliatate a persoanei fizice, ce exprimă relațiile permanente solcial — economice, politice și juridice dintre persoana fizică și stat, dovedind apartenența sa la un stat și care, atribuie persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și obligațiilor prevăzute de constituții și de legi .

În țara noastră, de-a lungul timpului norme detaliate privitoare la naționalitate s-au regăsit în Codul lui Caragea, în vigoare în Muntenia (1817-1832), Codul Calimach, în vigoare în Moldova, regulamentele organice (1831 în Țara Românească și 1832 în Moldova, unde au rămas în vigoare până la 1865) și care în anexa X se ocupă de “dreptul de împământenire; Convenția de la Paris din 7-19 august 1858, prin care nu se făceau referiri exprese de naționalitate, ci doar se prevedeau egalitatea politică și civilă, acordându-se favoare celor stabiliți în Principatele române de mai multe generații-se reglementa pentru prima dată modalitatea jus soli de dobândire a naționalității române; Legea din 24 februari 1924 cu privire la dobândirea și pierderea naționalității române; Legea din 1939 privitoare la dobândirea și pierderea naționalității române .

Cetățenia are două accepțiuni, una de instituție juridică și o alta desemnând condiția juiridică sau statutul unei persoane fizice, care are calitatea de cetățan sau care deține cetățenia.

Prima accepțiune este legată de dreptul pozitiv și are în vedere totalitatea normelor reunite datorită obiectului comun de reglementare. A doua este legată de subiectul de drept, persoana fizică, și are în vedere drepturile și obligațiile persoanei fizice care are calitate de cetățean. Ambele accepțiuni au un sens juridic.

Cetățenia are și un sens politic, care privește apartenența unei persoane fizice la o anumită colectivitate umană organizată statal. Definiția trebuie să le cuprină și cuprinde ambele sensuri.

Calitatea de străin caracterizează o persoană fizică, care nu are calitatea de cetățean al unui stat sau al niciunui stat. Străinul poate fi cetățean străin sau apatrid. Calitatea de cetățean străin este determinată de legea statutului.

Cetățeanul străin este acea persoană fizică, care nu are cetățenia unui stat, dar o are ori o poate avea pe cea a altui stat sau chiar pe cea a mai multor state.

Apatridul este o persoană fizică, care nu are nicio cetățenie. Într-o caracterizare foarte expresivă, apatrizii au fost desemnați, în general, prin expresia de “cetățean al lumii” .

Statutul apatrizilor a fost stabilit prin Convenția adoptată la 28 septembrie 1954 de Conferința pleniopotențiarilor reuniți în aplicarea prevederilor Rezoluții 526A a Consiliului Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite din 26 aprilie 1954 .

Deși nu există în prezent o definiție unanim acceptată de doctrină, prin azil se înțelege dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea și stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în țara lor pentru a activitatea politică, științifică, religioașă etc. care nu este în concordanță cu normele juridice interne și contravine ordinii de drept a statului respectiv. Instituția azilului, denumită uneori și azil teritorial, este, în general, abordată din două puncte de vedere distincte: al statului care acordă acest statut și al persoanelor care îl solicită.

Din punctul de vedere al statului, acordarea sau refuzul de a acorda azil reprezintă un drept suveran. Statul poate să permită intrarea și șederea pe teritoriul său a unor străini supuși persecuțiilor politice în statul ai căror cetățeni sunt. În același timp, statul solicitat nu are o obligație de a răspunde favorabil la o cerere de azil, care poate fi refuzată. În practică se recunoaște că aparține exclusiv statului solicitat dreptul de a aprecia, în fiecare caz în parte, temeinicia cazurilor care motivează o cerere de azil.

După acordarea azilului, statul trebuie să se comporte, față de străinul căruia i-a acordat acest statut, în conformitate cu prinicpiile generale de drept internațional, cât și cu convențiile internaționale referitoare la dreptul străinilor la care este eventual parte.

În dreptul internațional contemporan, s-a susținut că, din punctul de vedere al statului care acordă azil, acest concept include două elemente: ocrotirea unor străini din rațiuni umanitare, care însă în cazul azilului reprezintă mai mult decât un refugiu temporar; un anumit grad de protecție activă, printr-o serie de măsuri care revin autorităților cu atribuții speciale în acest domeniu, vizând asimilarea azilului în societatea în care a fost primit .

Din punct de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului. Acest drept a fost prevăzut în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în art. 14 .