Dreptul de Servitute

I.DREPTUL DE SERVITUTE

1.1Caracterele dreptului de servitute.

În literatura de spacialitate uzufructul, uzul, abitaţia, sunt considerate servituţii personale adică dezmembramintele ale dreptului de proprietate ce constituie în favoarea unei anumite persoane, denumite servituţii reale sau prediale¹. În conformitate cu legislaţia dreptul de servitute este o sarcină ce se constituie cu privire la un imobil pentru înlesnirea sau largirea utilizării unui alt imobil ce aparţine altui proprietar. Legiuitorul nu determină din ce constă sarcina care poartă asupra imobilului aservit petru că aceasta să constituie o servitute. Este adevărat că o serie de servituţi aşa numitele servituţii naturale şi lagale, sînt descrise în Codul Civil a Republicii Moldova, dar în acelaş timp legea permite proprietarului să stabilească proprietăţile lor.

Orce servitute se va găsi de cuviinţă atîta timp cît aceastea nu vor impune proprietarului fondului aservit obligaţia unui fapt personal ce nu va încalca legea publică. De aceea numarul servituţiilor şi atributele pe care le pot conferi titularilor lor este practic infinit.

Aceasta infinitate a conţinutului servituţiilor şi avem în vedere aici servituţiile stabilite ре cale convenţională pune problema elementelor ре саге avantajele şi respectiv dezavantajele ре саге le garantează trebuie să le întrunească pentru a se naşte o servitute şi nu o obligaţie personală.

- Servitutea nu este un drept real imobiliar dezmembramînd dreptul de proprietate, ea se constituie în favoarea unui imobil, iar nu proprietarului acelui imobil nefiind o obligaţie a acestuea din urmă. Servitutea este din punctul de

vedere al celui care o datorează o sarcină reală, iar pentru cel care profită de existenţa ei un drept real imobiliar, accesoriu al fondului.

Aceasta caracteristică stă la originea informaţiei conform căreea servitutea pune imobilul asupra căreea poartă în serviciul imobiliar benificiar¹.

Asumarea unor obligaţii de către proprietarul fondului aservit referitoare la modul de exercitare a cestei servituţii poate exista sau lipsi , nefiind de natura, să-i răpească servituţiei caracterul său real specific servituţiei este faptul că ea nu ea naştere aşa cum se întîmplă în cazul celorlante dezmembraminte ale dreptului de proprietate, prin desprinderea uneea sau altora din atributele dreptului de proprietate şi atribuirea altor persoane decît proprietarul ci prin limitarea unora din aceste atribute limitare de natură, să aducă avantaje proprietarului fondului în favoarea căreea aceasta se instituea.

- Servitutea este un accesoriu al fondului căruea profită şi o sarcină impusă fondului aservit. Servitutea instituîndu-se pentru marirea utilităţii economice a unui fond pare accesoriu a acestuea în consecinţa dreptului de servitute urmează soarta juridică a fondurilor fără a căror existenţa este de neconceput dreptul de servitute. Servitutea constituie un drept numai în privinţa fondului dominant, fiind-că faţă de fondul aservit ea constituie o sarcină care înrodeşte şi restrînge dreptul de proprietate asupra altuea.

Drept urmare servituţiile se transmit odată cu înstrainarea fondului dominant sau aservit. Ele nu pot fi desparţite de fondul dominant pentru a constitui un drept desinestătător.

- Servitutea nu poate fi înstrainată, ipotecată sau urmărită decît odată cu fondul dominant pe lîngă aceasta care există.

- Servitutea este indivizibilă grevînd întregul fond aservit şi profitînd întregul fond dominant întrînd în categoria actelor de dispoziţie, constituirea unei servituţii asupra unui imobil proprietarului comun trebuie să se facă cu acordul tuturor coproprietarilor. În ce priveşte fondul dominant servitutea profitînd

tuturor coproprietarilor este suficient că la încheierea actului de constituire să practice unul singur dintre coproprietari.

- Servitutea din punctul de vedere a proprietarului de teren dominant: este un drept, iar din punctul de vedere a proprietarului terenului aservit este o sarcină a dreptului său. Expresia sarcina care grevează un imobil pentru uzul şi utilitatea altui imobil, din difiniţia legală este considerată defectuasă¹, căci face aluzie la existenţa unui raport juridic între două bunuri.

În opinia autorului sarcina grevează nu imobilul ci dreptul de proprietate asupra acestuea, sarcina revine proprietarului imobilului aservit, anume el trebuie să suporte actele de folosinţă a imobilului său de către proprietarul imobilului dominant. Fiind de acord cu aceasta idee justific totuţi expres legea, deoarece în ea trebuie să fie văzut caracterul real de servituţii potrivit căreea acesta este un drept stabilit în favoarea unui imobil şi o sarcină altui imobil. Acest din urmă caracter se află în temelia servituţii.