Efectele contractului de vânzare-cumpărare

CAPITOLUL I

NOTIUNI INTRODUCTIVE

1. Generalitati.

Între contractele cu titlu oneros, cel mai întrebuintat este astazi vânzarea; vânzarea n-a fost însa primul contract întrebuintat între oameni întrucât tranzactiile omenesti au început prin schimb. “Vânzarea îsi trage originea sa din schimb, zice o lege romana caci altadata neexistând moneda, nu era cuvânt deosebit spre a distinge marfa de pret. Întâmplându-se adeseori ca cuiva sa-i lipseasca tocmai din lucrurile ce altul avea în prea mare cantitate, acel care avea prea mult din unele lucruri le schimba cu altele, ce-i lipseau.Fiind însa cam greu ca doua persoane sa aiba lucruri din cele ce le trebuiesc reciproc, s-a ales o materie având o valoare publica, fixa si determinata, menita a reprezenta toate lucrurile, în scop de a se preîntâmpina greutatile ce rezultau din schimb. Aceasta materie investita cu marca autoritatii publice, a servit la stramutarea proprietatii mai mult prin valoarea ce i s-a dat, decât prin însasi substanta materiei. De atunci ambele materii nu se mai numesc marfuri, ci una se numeste pretul celeilalte”1.

La romani, vânzarea-cumpararea sub forma ei consensuala, a aparut numai spre finele republicii, deoarece initial vânzarea lucrurilor contra unui echivalent masurat în bani s-a facut ori prin mancipatiune (mancipatio – o vânzare imaginata prin arama si balanta), ori prin predarea obiectului în momentul când cumparatorul numara suma.

Prima modalitate de înstrainare(mancipatio) este romana, cea de-a doua apartine dreptului natural si se aseamna cu trocul, ceea ce o deosebeste fiind numai folosirea monedei2.

Cât priveste originea contractului de vânzare-cumparare consensuala, se pare ca acest contract a fost încheiat initial sub forma a doua stipulatii reciproce si anume: vânzatorul isi stipula pretul, iar cumparatorul îsi stipula marfa de unde si denumirea dubla pastrata pâna în zile noastre de emtio-venditio.

Aceste doua stipulatii aveau între ele o legatura economica, dar din punct de vedere strict juridic erau total independente una de cealalta.

Fierul si arama au fost primele menite a servi de contra-valoare produselor naturii si a muncii omului. Acela care avea o cantitate oarecare din aceste metale, necesare atât la fabricarea armelor cât si a uneltelor de munca, usor putea sa dobândeasca, în schimbul lor, obiectele trebuitoare vietii sale.

Mai târziu, alte metale, mai scumpe si mai trainice în acelasi timp servesc de contravaloare în materie de schimb.Acestea sunt: aurul si argintul.

Pentru a dobândi lucrul ce-ti era necesar, trebuia sa dai o cantitate oareceare din aceste metale. Cu timpul însa si cu dezvoltarea comertului si a civilizatiei, s-a cautat a se da fragmentelor de metal o forma determinata, spre a se înlesni tranzactiile omenesti si pentru a se garanta atât material cât si greutatea ei, aceste bucati de metal s-au investit cu marca autoritatii publice.

Astfel, s-a nascut moneda metalica (pecunia) care, pentru o înlesnire si mai mare, a fost înlocuita mai târziu prin hârtie. De acum înainte, metalul dat în schimbul unei marfi n-are sa se mai aprecieze dupa greutate ci dupa numarul bucatilor de metal. Contractul nu va mai fi un schimb, ci va fi o vânzare sau o cumparare, dupa rolul fiecarei parti. Vânzatorul va fi acela care va înstraina marfa, iar cumparatorul va fi acela care va da pretul în bani.

Odata cu aparitia banilor locul schimbului primitiv de marfa contra marfa (troc) a fost luat treptat de schimbul de marfa contra bani. Juridic, aceasta operatiune economica se realizeaza prin intermediul contractului de vânzare-cumparare.Vânzarea-cumpararea este unul dintre cele mai raspândite contracte în viata omului modern devenind practic, un act cotidian.

Sediul de baza al reglementarii juridice, sau altfel spus, dreptul comun în materie de vânzare-cumparare se gaseste în Cartea a III-a (despre diferitele moduri prin care se dobândeste proprietatea), Titlul V (Despre vinderi) de la art. 1294 la art. 1404 Cod civil.

Pe lânga reglementarea de drept comun, legislatia româna mai cuprinde în materie de vânzare-cumparare si alte reguli cu caracter special aplicabile numai anumitor vânzari. Sunt astfel de reglementari de exemplu cele referitoare la vânzarile de terenuri cuprinse în Legea nr. 18/1995 privitoare la fondul funciar, cele referitoare la vânzarea de locuinte construite din fondul statului, sau din fondurile unitatilor economice sau bugetare de stat, cuprinse în Decretul lege nr. 6/1990 privind vânzarea de locuinte construite din fondurile statului catre populatie si Legea nr. 85/1992 privitoare la vânzarea de locuinte si spatii cu alta destinatie construite din fondurile statului si din fondurile unitatilor economice sau bugetare de stat.