Infracțiunea de Înșelăciune

Capitolul I

Noţiuni introductive privind protecţia patrimoniului

1. Istoricul încriminării

Manifestările păgubitoare patrimoniului au fost reprimate în toate (vremile) timpurile, deosebirile de reglementare şi tratament datorându-se perioadei istorice şi particularităţilor proprii dintre care nu în ultimul rând tradiţiilor religioase şi juridice a unei societăţi sau alta.

Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au încriminat şi sancţionat sever faptele săvârşite împotriva patrimoniului.

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful; mai puţin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi înşelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate delicte civile.

În perioada feudală s-a extins treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vătămări patrimoniului.

Majoritatea cutumelor şi legiuirile care au guvernat epocile amintite, statorniceau – în privinţa sancţiunilor – expiaţiuni aspre corporale , privative de libertate şi nu arareori eliminatorii.

Legislaţiile penale moderne au temperat, în anumită măsură, excesele de tratament anterioare, dar au menţinut totuşi un regim sancţionator sever pentru anumite forme de activitate infracţională îndreptate înpotriva patrimoniului.

În vechiul drept românesc existau reglementări detaliate referitoare la aceste infracţiuni. Astfel pravilele lui Vasile Lupu (“Cartea pentru învăţături” din 1646) şi Matei Basarab (“Îndreptarea legii” din 1652), “Codicele penale” ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova şi a lui Barbu Ştirbei (1850) în Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la infracţiunile contra patrimoniului.

Codul penal român din 1864, compilat aproape în întregime după Codul penal francez, conţinea un capitol privitor la: “Crime şi delicte contra proprietăţii”, capitol menţinut într-o concepţie şi redactare superioară în Codul penal din 1936 sub titlul “Crime şi delicte contra patrimoniului.

În paralel cu reglementările din acest din urmă cod, faptele împotriva patrimoniului au mai fost incriminate şi prin unele legi speciale – Codul justiţiei militare, Codul silvic, Codul marinei comerciale.

Odată cu introducerea conceptelor şi categoriilor “obştesc” şi “ avut obştesc” – prin Decretul nr. 192/1950, Codului penal din 1936 i s-a ataşat un capitol nou, denumit: “Unele infracţiuni contra avutului obştesc”, capitol ce avea să fie preluat în Codul penal din 1969, în titlul IV sub denumirea de: “Infracţiuni contra avutului obştesc”.

În prezent, ca urmare a completărilor şi modificărilor aduse, codul penal prin Legea nr. 140/1996, Titlul III a primit denumirea: “Infracţiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV, care reglementa infracţiunile contra avutului obştesc, a fost abrogat.

Constituţia României, adoptată la 21 noiembrie 1991, referindu-se la roprietate , arată în art. 135 alin 2, că aceasta este publică sau privată, iar în art. 41 alin 2, că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular.

Luând în considerare această accepţiune, patrimoniul este ocrotit, printr-un întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile şi de altă natură.

În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, literatura de specialitate a încadrat-o în categoria faptelor de fraudă alături de abuzul de încredere, gestiune frauduloasă şi însuşirea bunului găsit.

Fapta de înşelăciune era considerată în vechile legiuiri ca un ilicit civil , şi lasă loc fie unei acţiuni de anulare a actului juridic pentru viciu de consimţământ, fie de reparare a pagubei. Cazurile de înşelăciune prin fals erau sancţionate cu modalităţi ale falsului.

În sistemul de drept penal modern, înşelăciunea, mai întâi sub formă calificată a escrocheriei, apoi şi sub formă simplă, a fost incriminată ca infracţiune patrimonială, pentru ca în secolul XIX şi XX să fie incriminată prin asimilarea cu înşelăciunea, anumite fapte în săvârşirea cărora amăgirea constituia factorul determinant.

Codul penal de la 1864, prevedea infracţiunea de înşelăciune simplă în dispoziţiile cuprinse în art. 332 – 333, pedeapsa era închisoare de la o lună la un an, respectiv amendă şi înşelăciunea calificată în dispoziţiile din art. 334 alin 1 şi 2, pedepsibilă cu închisoare de la 6 luni până la 2 ani şi amendă.

În Codul penal din 1936, înşelăciunea simplă şi cea agravată erau prevăzute în dispoziţiile art. 549 Cod penal, pedeapsa fiind închisoare de la 3 luni la 2 ani pentru modalitatea simplă şi de la 1 an la 3 ani pentru modalitatea agravată.

Articolul 550 Cod penal prevedea unele circumstanţe agravate legale care atrăgeau sporirea pedepsei cu un plus până la 2 ani; în art. 551 Cod penal era prevăzută modalitatea înşelăciunii în convenţii, sancţionată la fel ca şi înşelăciunea simplă, iar în art. 552 – 555 erau incriminate faptele asimilate cu înşelăciunea (înşelăciunea în emigrare, înşelăciunea prin cecuri, înşelăciunea contra asigurătorului, înşelăciunea privind dreptul de autor).

Sub raportul conţinutului infracţiunii de înşelăciune există unele deosebiri între incriminarea prevăută în Codul penal de la 1936 şi cea prevăzută în Codul penal actual.

Astfel cuprinsul art.215 Cod penal a fost modificat şi completat prin Legea 140/1996, fiind majorate pedepsele prevăzute în aliniatele 1 şi 2 şi introdus unui nou aliniat.

Prin completarea art.215 Cod penal cu un nou aliniat (respectiv aliniatul 4 – înşelăciunea prin cecuri) s-a ajuns la crearea unei infracţiuni complexe, oarecum similară cu delictul de înşelăciune prin cecuri , reglementat în art. 553 Cod penal din 1936.