Instituția Căsătoriei în Dreptul Roman

CAPITOLUL 1.NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1Status familiae. Scurt istoric asupra familiei

romane.

În dreptul roman, posibilitatea de a participa la raporturile juridice este conferită de statutul de persoană cu capacitate juridică, care nu reprezintă o calitate înnăscută, ci o suprastructură de rădăcini în relaţiile de producţie şi normele date de stat.

Ceea ce ne interesează este faptul că această capacitate juridică sau de drept, distinctă de capacitatea de exerciţiu, înglobează trei atribute: status libertatis (calitatea de om liber), status civitatis (calitatea de cetăţean) şi status familiae (calitatea de a fi şef de familie şi de a nu se găsi în puterea pământească), şi numai prin reunirea celor trei elemente există capacitatea juridică. Astfel vom privi familia şi drepturile de familie ca o parte din status familiae.

Familia (etimologia cuvântului îşi are originea în „famulus”- ce are semnificaţia de sclav domestic, care era proprietatea şefului de familie), a fost secole de-a rândul temelia societăţii romane. La început, ca o subdiviziune a ginţii, familia a trecut printr-un îndelungat proces de destrămare, ca urmare a apariţiei şi dezvoltării proprietăţii private.

În epoca cea mai veche a istoriei statului roman, familia era organizată pe baze patriarhale monogamice, ideea de familie presupunând o putere, cea a şefului de familie, care uneşte sub autoritatea sa toţi membrii familiei, care cuprinde în concepţie primitivă, pe lângă soţie, pe copii şi pe sclavi. Atotputernicia capului de familie- „pater familias”- noţiune care invoca ideea de putere şi nu aceea de descendenţă şi procreare, se exercita nu numai asupra persoanelor, ci şi asupra bunurilor lor, asupra zestrei soţiei, asupra patrimoniului familial. De aceea, „pater familia” trebuie privit ca războinic, judecător, sacerdot, cu o putere suverană între pereţii dominiumului şi una relativă asupra libertăţilor clienţilor, dar cu o putere desăvârşită asupra bunurilor, deţinător a unei voinţe fără limită, exprimată pentru timpul vieţii prin obligaţii impuse sau asumate, iar după moarte prin prezumţia că ea persistă, cu sau fără testament.

La început, autoritatea aceasta nelimitată de pater familias se numea „manus” şi întruchipa autoritatea şi prerogativele şefului de familie, mai târziu „manus” a rămas numai pentru a indica autoritatea soţului asupra soţiei sale, fiind legată strâns de instituţia căsătoriei, faptul de a dobândi manus echivalând implicit cu încheierea căsătoriei. Legat de dobândirea acestei puteri, se pare că la început căsătoria şi manus erau unul şi acelaşi lucru, deci ea era consecinţa imediată a uniunii patrimoniale şi în virtutea acestei puteri, soţul avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra soţiei- ius vitae necisque- precum şi dreptul de a-şi repudia soţia.

Având în vedere faptul că termenul unic de manus folosit la început nu rămâne doar pentru a preciza prerogativele de pater familias asupra femeii, dar şi pentru a desemna căsătoria, nu se poate afirma că legătura atât de strânsă ce exista între căsătorie şi manus a dispărut, astfel că în timp a mai apărut o formă de căsătorie, care nu implică puterea absolută a soţului- „sine manus”.

În acest sens există unele indicii că soţul îşi pierduse din drepturile sale în secolul al II-lea î.e.n., iar femeia soţie avea unele drepturi cum era acela de a avea bunuri proprii de care dispunea după bunul ei plac (după cum reiese dintr-un discurs al lui Cato cel Bătrân asupra legii Vicontia din 169), sau faptul că femeia măritată continua să rămână sub autoritatea tatălui, care putea desface căsătoria, iar în legătură cu „ius vitae necisque” şi în acest sens s-au produs modificări, pater familias nemaiputând lua singur o hotărâre de acest fel, ci numai după consultarea membrilor familiei soţiei, ajungându-se în epoca imperială ca puterile ce derivau din manus să dispară complet.

Pentru a putea explica puterea nelimitată a şefului de familie, trebuie să privim cadrul în care acesta a apărut, condiţiile vieţii materiale ale societăţii romane din epoca veche.