Necesitatea protejării relațiilor sociale referitoare la autoritatea organelor de stat

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

SECŢIUNEA I : REFERINŢE ISTORICE

În organizarea societăţii noastre moderne un rol important îl are autoritatea de stat, autoritate de care se bucură instituţiile publice investite cu atribuţii de organizare, conducere şi îndrumare a unor importante sectoare ale vieţii social economice şi politice.

Autoritatea este un atribut al puterii specific formelor organizaţionale etatice dar care este conferit prin lege şi unor forme organizaţionale fără caracter etatic atunci când acestea au ca scop promovarea unor interese generale.

Acest atribut al organelor de stat constituie o valoare socială, a cărei permanentă şi riguroasă respectare, asigură înfăptuirea puterii suverane a poporului.

La romani insulta adusă funcţionarului era socotită la fel de gravă ca şi jignirea împăratului.

Insulta adusă domnitorului se numea lezmajestate (sudalmă), care era deosebită de trădare dar înrudită cu ea.

Pravila lui Vasile Lupu menţionează că, această sudalmă trebuia adusă la cunoştinţa domnului ca să dea învăţătură.

Pravila pedepsea pe cel ce vorbise ” cât de puţin şi micşor cuvânt ce va fi de ruşine şi de hulă asupra domniei “.

Pedeapsa se dă “după voinţa giudeţului “. Dacă cel în cauză folosea şi violenţe pedeapsa era întotdeauna moartea.

Nu erau pedepsiţi cei care vorbiseră de rău contra domnului din cauza nebuniei sau beţiei.

Se cerea pentru funcţionari ca aceştia să fie în timpul serviciului (durante officio), sau insultele să privească fapte ale funcţionarului în legătură cu serviciul (contemplatione officii).

Pravila lui Vasile Lupu prevedea că “ cela ce va sudui sau va ucide pre vreun giudeţ, sau pre vreo slugă a giudeţului, această greşeală iaste ca şi când ar fi suduit pre domnul “.

În această perioadă infracţiunea a avut următoarele denumiri: “faptă”, “faptă rea“, “greşeală mare”, “vină”, “vinovăţie”, “păcat”; dintre toate acestea cea mai expresivă a fost cea de vină.

Lezmajestatea (sudalma) se considera a fi de mai multe feluri: (sudalmă) lezmajestate mică, mare şi foarte mare.

16. „ De va da neştine cuiva o palmă pre spre obraz, nu se cheamă sudalmă mare”

14. „Când va sudui neştine pre vreo muiare şi cu acea sudalmă înmicşurează cinstea acelei femei, acesta face sudalmă mare”.

15. „ Sudalma ce se va face în beseaică iaste foarte mare”.

Noţiunile de infracţiune (“vină”) şi pedeapsă penală au existat în ţările române şi înainte de constituirea lor în state feudale.

Obştile săteşti au aplicat un drept penal nescris, stabilit prin obicei.

Documentele existente nu menţionează nici un caz de lezmajestate însă izvoarele narative amintesc că Vlad Ţepeş ar fi tras în ţeapă pe nişte boieri care l-au insultat pe fratele său .

În perioada de destrămare a feudalismului dreptul penal din Moldova şi Ţara Românească a fost supus unor transformări fundamentale determinate de dezvoltarea economico-socială şi de curentul iluminist ( Beccaria).

Au fost redactate “ Condica criminalicească cu învăţătura ei” în Ţara românească, iar în Moldova Codul Şuţu-Sturdza.

Deşi în pravilele din secolele XVIII şi XIX se mai păstrau unele pedepse destinate intimidării ( tragerea în ţeapă, arderea de viu, mutilarea), totuşi noua reglementare marchează net trecerea de la pedepsele expiatorii la cele reeducatorii şi se accentuează transformarea dreptului penal feudal intr-un drept penal modern.