Obligația Legală de Întreținere

INTRODUCERE

Legea fundamentală a României , Constituţia , în art. 23, alin. 2, statuează că “statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului” , existenţa şi evoluţia relaţiilor de familie neputând fi concepută în afara vieţii sociale . Funcţia economică a familiei îşi găseşte expresia în comunitatea de bunuri şi în obligaţia legală de întreţinere .

În timpul întregii sale vieţi omul este nevoit să se întreţină , viaţa fizică , existenţa intelectuală şi starea psihică depinzând de întreţinerea sa . Obligaţia de întreţinere impune celor ce o incubă o sarcină grea şi dificilă , bazându-se înainte de toate pe un fundament moral-etic .

Ceea ce subliniază cel mai bine acest fundament este faptul că legiuitorul permite intrarea în acţiune a obligaţiei legale de întreţinere numai dacă creditorul se află în stare de nevoie din cauza incapacităţii de a munci .

Obligaţia legală de întreţinere este definită ca fiind îndatorirea impusă de lege unei persoane de a asigura subzistenţa altei persoane .

În literatura de specialitate , obligaţia de întreţinere este definită ca fiind îndatorirea prevăzută de lege în sarcina unei persoane de a acorda mijloacele necesare traiului altei persoane , atunci când aceasta se află în nevoie din cauza unei incapacităţi de a munci .

Problema întreţinerii , în general şi întreţinerea celor aflaţi în nevoie , în special , i-a preocupat pe oameni din cele mai vechi timpuri .

Astfel , în perioada familiei pereche , grija pentru existenţa copiilor aparţinea mamei şi rudelor sale , în cazul în care legătura conjugală lua sfârşit . Bărbatul care era prea leneş sau prea neîndemânatic pentru a putea contribui cu partea ce i se cuvenea la provizia comună , putea fi izgonit .

În dreptul osiro-babilonian sub imperiul codului lui Hamurabi , tatăl avea dreptul să facă nudurum sau donationes inter ninos în favoarea soţiei , fiicelor şi fiilor săi , pentru o parte din averea sa , cealaltă parte putând s-o cedeze în părţi egale fiilor , şi fiicelor sale cu obligaţia acestora de a-i acorda pensie alimentară .

În dreptul roman primitiv soţul care îşi repudia femeia , în alte cazuri decât cele prevăzute de lege , era obligat să-i lase jumătate din averea sa . În timpul imperiului , dacă divorţul se pronunţa contra femeii , bărbatul avea retentio propter liberas în baza căreia reţinea o şesime din data femeii pentru fiecare copil , fără însă a putea depăşi, jumătate din dotă.

În dreptul familiei obligaţia izvorăşte din legătura de rudenie .

Rudenia de sânge este cea prin care sunt legaţi copiii de părinţii şi fraţii lor , cea spirituală este legată de botez şi cununie , iar cea prin alianţă are la bază căsătoria .

Această lucrare este structurată pe 3 capitole conţinutul lor fiind unul foarte precis .

Primul capitol se intitulează „Consideraţii generale ale obligaţiei de întreţinere”, iar în acest capitol sunt scoase în evidenţă noţiunea obligaţiei de întreţinere , fundamentul , caracterele juridice precum şi condiţiile de existenţă ale obligaţiei legale de întreţinere .

Al doilea capitol îl găsim sub denumirea de „Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere” , iar aici se vorbeşte despre ordinea în care se datorează întreţinerea : între soţi , între fostii soţi , între părinţi şi copii , între soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ faţă de respectivul copil , între copilul care a fost întreţinut de soţul părintelui său , faţă de cel care l-a întreţinut , adoptat şi adoptator , bunici si nepoţi , străbunici şi strănepoţi , fraţi şi surori şi moştenitorul persoanei care a fost obligat la întreţinerea unui minor sau care fără a avea obligaţia legală i-a dat acestuia întreţinere .

Ultimul capitol , capitolul trei , se intitulează „Stabilirea , executarea şi încetarea obligaţiei legale de întreţinere” , şi conţine informaţii cu privire la data de la care se acordă întreţinerea , felul şi modalitatea de executare , obiectul şi cuantumul obligaţiei de întreţinere , decăderea din dreptul de întreţinere şi sistarea plăţii , precum şi anumite probleme de procedură privind stabilirea obligaţiei de întreţinere .

CAPITOLUL I : CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

1.1 Noţiunea de obligaţie legală de întreţinere

În general , obligaţia legală de întreţinere este înţeleasă ca fiind îndatorirea unei persoane de a presta altei persoane mijloacele necesare traiului , adică toate cele necesare pentru asigurarea existenţei sale , fie în temeiul legii , fie în temeiul unui act juridic bilateral sau unilateral cum ar fi contractul de întreţinere sau testamentul , fie în temeiul unui alt izvor de obligaţii .

Obligaţia legală de întreţinere reprezintă acea îndatorire de întreţinere pe care legea o impune cu sau fară caracter de reciprocitate , între anumite persoane , ca fiind una din îndatoririle elementare de solidaritate familială .

Obligaţia de întreţinere are un caracter mai complex decât o simplă obligaţie alimentară , fiindcă are rolul de a satisface şi nevoile de locuinţă , tratament medical , precum şi nevoile spirituale , iar în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori şi mijloacele pentru educarea , îvăţătura şi pregatirea lor profesională .

1.2 Fundamentul obligaţiei legale de întreţinere

Obligaţia legală de întreţinere este fundamentată pe sentimentele de solidaritate şi întrajutorare specifice relaţiilor de familie şi regulilor de convieţuire socială , dar şi pe alte raporturi asemănătoare raporturilor de familie .

Principalul izvor al obligaţiei de întreţinere îl constituie rudenia care se bazează pe relaţiile de familie sau pe legăturile din afara acesteia , în acest sens există obligaţia de întreţinere între părinţi şi copii fără deosebire fie că sunt din căsătorie sau din afara ei , între bunici şi nepoţi , străbunici şi strănepoţi , între fraţi şi surori , între adoptator şi adoptat .