Partajul Succesoral

INTRODUCERE

Transmiterea prin moştenire este o instituţie străveche, fiind orânduită de obiceiul pământului, căruia i s-a adăugat ulterior norme de drept canonic.În dreptul la moştenire s-au reflectat întotdeauna instituţia familiei şi cea a proprietăţii.

În dreptul roman,succesiunea se numea hereditas,cuvânt derivat de la numele titularului dreptului de proprietate -heres- fiind privită ca un sistem juridic prin care se înlocuieşte o persoană care a decedat, printr-o persoană altă persoană aparţinând aceleaşi clase, iar cel mai adesea aceleaşi familii .Persoanele chemate a dobândi succesiunea erau desemnate fie prin voinţa legii, în cazul succesiunii ab intestat , fie prin voinţa defunctului şi atunci avem de-a face cu succesiunea testamentară.

Romanii au ajuns la această concepţie de succesiune, mult mai târziu.La origine, ei nu admiteau ideea transmiterii patrimoniului de la decujus (defunct) la succesorii săi, aşa cum admisese transmiterea proprietăţii între vii.

Pornind de la ideea că nu există patrimoniu fără titular, vechii romani considerau că patrimoniul unei persoane dispare odată cu moartea sa.În aceea epocă rapoturile dintre o persoană şi patrimoniul său apare ca o legătură materială întemeiată pe ideea de putere care se stinge odată cu moartea titularului patrimoniului.

Instituţia civilă a succesiunii începe să prindă contur începînd cu anul 450 î.Hr. când a fost adoptată Legea Celor XII Table. Conform acestei legi , succesiunea ab intestat, se deschidea numai în cazul în care decujus nu lasă testament, ori testamentul lăsat a fost atins de o cauză de nulitate , fie heredele refuză sau devenea incapabil să primescă moştenirea.Legea prevedea următoarele categorii de moştenitori civili: heredes sui şi adgnatus proximus.

Exista principiu în conformitate cu care , persoanele stabilite de lege să vină la moştenire erau indicate într-o anumită ordine preferenţială, după cum urmează:

1. Sui heredes- constituiau persoanele din prima categorie ce aveau întâietate.Din această categorie fac parte: fii, fiicele, soţia căsătorită cu manus, în calitate de fiică precum şi nepoţii dacă tatăl lor a precedat bunicul,

2. Agnatus proximus, ce veneau la moştenire dacă lipsea prima categorie de moştenitori,

3. Gentiles erau cei care constituiau persoanele din a treia categorie ce veneau la moştenire, fiind persoanele care se aflau în grad cel mai apropiat de rudenie conform legii proximităţii.

Principiile fundamentale ale succesiunii romane conform legii celor XII table erau:

1.Nimeni nu poate muri în parte cu testament şi în parte fără testament- nemo pro parle testatus, pro parte intestatus decedere potest.Conform acestui principiu, succesorul nu poate , pentru acceaşi succesiune să fie în acelaşi timp herede testamentar şi herede ab intestat.

2. Semel heres, semper heres- o dată herede, totdeauna herede. Aceasta înseamnă că dreptul heredelui nu poate fi afectat prin sosirea unui termen sau realizarea unei condiţii.

Instituţia a fost validată legislativ şi în timpul împăratului Constantin.În aceea perioadă era cunoscut testamentul prin care testatorul partaja averea succesorală între copii săi.Testamentul era considerat valabil si dacă nu era redactat în prezenţa unor martori, lucru ce era în contradicţie cu una din regulile consacrate în epoca clasică romană.

Mai târziu Theodosius al doilea (480-450 d. Hr.) a extins sfera persoanelor ce puteau fi gratificate printr-un astfel de act, incluzând şi copii nelegitimi la data întocmirii actului, după cum, la finele Dominatului , Justinian (527-565 d. Hr.), le-a inclus şi pe mame în categoria dispunătorilor prin formula partajului de ascendent. Sub aspectul formei, Justinian a introdus printr-o Constituţie Imperială obligaţia scrierii şi datării de către testator a actului de partaj de ascendent, iar părţile aferente moştenitorilor sa fie integral precizate.