Proba raportului juridic civil

PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Notiuni generale

1.1 Definitia probei

Prin proba se întelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si ,prin aceasta, a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile corelative. Cuvântul proba are ca sinonim pe acela de dovada.

Sub aspect terminologic, termenul „proba” este folosit în trei sensuri:

a) mijloc juridic de stabilire a existentei drepturilor subiective si obligatiilor civile;

b) operatiunea de prezentare în justitie a mijloa-celor de proba: înscrisuri, marturii, marturisiri, probe materiale, expertize;

c) rezultatul obtinut prin folosirea diferitelor mijloace de dovada („reclamantul a probat dreptul sau prin ”).

1.2 Sediul materiei

Se gaseste în Codul civil, în Codul de procedura civila si în Codul comercial. Codul civil reglementeaza admisibilitatea si forta probanta pentru patru mijloace de dovada: înscrisurile, marturia, marturisirea si prezumtiile, precum si sarcina probei. Codul de procedura civila reglementeaza trei mijloace de dovada: ex 828m126i pertiza, probele materiale si cercetarea la fata locului.

1.3 Obiectul probei sau sarcina probei

- Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenta unui drept subiectiv civil si a obligatiei corelative. Formeaza obiect al probei toate împrejurarile – acte ori fapte juridice – care sunt izvoare ale raporturilor juridice concrete.

Precizari:

a) norma de drept civil nu constituie obiect al probei, deoarece judecatorul e prezumat a cunoaste legea;

b) faptele negative nedefinite nu pot forma obiect al probei, nefiind posibila dovedirea lor, ca atare;

c) faptele notorii se dovedesc prin probarea doar a notorietatii (dar nu a tuturor faptelor care au condus la formarea notorietatii).

- Sarcina probei este reglementata de art. 1169 C. civ., astfel:

„Cel ce face o propunere înaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca”. Cum primul care se adreseaza justitiei este reclamantul, înseamna ca lui îi revine, mai întâi, sarcina de a dovedi cele pretinse (onus probandi incumbit actori). Dupa ce reclamantul s-a conformat acestei exigente juridice, este rândul pârâtului ca, în aparare, sa dovedeasca faptele pe care-si sprijina cererile sale. Deci, sarcina probei trece la el; în acest înteles se spune ca, în aparare, pârâtul devine reclamant (in excipiendo reus fit actor).

La aceste doua reguli privind sarcina probei se adauga cea de a treia: judecatorul trebuie sa aiba rol activ în stabilirea completa a adevarului, putând sa ordone, din oficiu, administrarea dovezilor, „pe care le va gasi de cuviinta, chiar daca partile se împotrivesc” (art. 129 C. pr. civ.).