Protecția copilului în România

La inceputul secolului XX s-a manifestat un interes deosebit pentru protectia copilului. Aproape in toate tarile industrializate au fost promulgate legi in domeniul protectiei copilului. Totodata asistam si la sanctionarea drepturilor copilului in documente internationale, la inceput sub forma declaratiilor, ca apoi in deceniul al 9-lea sub forma conventiilor.

Cu toate rezervele ce pot fi formulate cu privire la eficienta protectiei copilului prin legislatia internationala vizand indeosebi diferite interpretari pe care le pot da autoritatile dintr-un stat sau altul, in raport cu propriile interese, asemenea reglementari constituie o realitate care nu mai poate fi ignorata, mai ales in Romania, care a aderat la o parte din acestea. Dintre reglementarile cele mai importante mentionam: Declaratia de la Geneva.

Declaratia de la Geneva (1924)

In 1923, Englantine Jeeb, fondatoarea Organizatiei “Salvati Copiii”, sintetizeaza drepturile copilului intr-o declaratie in cinci puncte, numita Declaratia Drepturilor Copilului – care a fost agreata in unanimitate de Adunarea Uniunii Internationale “Salvati Copiii”.

In 1924 aceasta a fost adoptata de Liga Natiunilor. Cele cinci puncte au devenit cunoscute ca “Declaratia de la Geneva” si preconiza sa ofere ocrotire copiilor care, in urma primului razboi mondial se aflau in situatii dramatice.

Importanta Declaratiei de la Geneva consta in faptul ca pentru prima data drepturile copilului au devenit un concept de referinta international public, acesta devenind un punct de referinta pentru viitoarele initiative legislative in domeniul drepturilor copilului.

Protectia drepturilor copilului constituie de mai bine de zece ani o prioritate pentru Guvernul Romaniei. Au fost facute eforturi sustinute pentru crearea mecanismelor de promovare si protejare a drepturilor copilului, desigur, prin colaborare interinstitutionala, iar ca urmare, in ultimii ani, am inregistrat un progres semnificativ.

Initiativele privind realizarea unei justitii pentru copii in Romania au apartinut unor institutii guvernamentale si neguvernamentale ce au implementat proiecte si programe care au avut abordari si viziuni diferite, prin toate acestea urmarindu-se insa implementarea acelorasi principii, standarde si recomandari internationale in instrumentarea cauzelor cu copii. In aceasta problematica, in prezent, exista doua tendinte in randul specialistilor din Romania. In domeniul protectiei copilului (psihologii, asistentii sociali etc.) doresc servicii de calitate in instrumentarea cauzelor civile si penale cu copii denumind generic aceasta necesitatea “tribunal pentru copii”,

nediferentiind ca forma de organizare intre tribunal pentru copii, complet sau sectie specializata. Magistratii doresc in mod special desemnarea si specializarea personalului care instrumenteaza cauze cu copii si dotari necesare bunei instrumentari a acestor cauze (camere de audiere, camere de consiliu, sali de judecata dotate corespunzator etc.), in cadrul structurilor organizationale actuale.

Reglementarile juridice au tinut intotdeauna seama de situatia speciala a copilului, determinata de vulnerabilitatea si nevoia sa de ocrotire. In trecut, regimul legal al minoritatii avea ca fundament conceptia potrivit careia copiii trebuie “supusi” protectiei exercitate de reprezentantii lor legali. In mod traditional, in dreptul privat, aceasta protectie a fost reglementata, in principal, sub doua aspecte: incapacitatea minorului si ocrotirea parinteasca.

In anul 2004 asistam la o revolutie in ceea ce priveste adoptarea unor importante acte normative cu referire la protectia si promovarea drepturilor copilului, cu intrare in vigoare din anul 2005 (Legea nr.272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adoptiei, Legea nr.466/2004 privind statutul asistentului social, Legea nr.274/2004 privind infiintarea, organizarea si functionarea Oficiului Roman pentru Adoptii, etc)

In epoca moderna, ca efect al schimbarii conceptiei cu privire la drepturile omului, copilul inceteaza a mai fi “obiect” de protectie si devine participant la viata sociala, inclusiv cea juridica. Copilul este titular al drepturilor fundamentale ale omului in aceasi masura ca si adultul. Bineinteles ca acesta nu are inca gradul de maturitate necesar pentru a participa la viata juridica pe pozitie de egalitate cu majorii.