Rezilierea, Rezolutionarea și Revocarea Contractului

Introducere

Deşi noţiunile de rezoluţiune, reziliere, revocare nu sunt noi pentru sistemul nostru de drept, reglementare a principiilor fundamentale şi reglementarea apariţiei şi derulării raporturilor juridice contractuale din noul Cod civil, conferă importanţă deosebită instituţiilor rezoluţiunii, rezilierii, revocării.

Importanţa vădită a acestei instituţii decurge mai întîi de toate din faptul că au la origine principiile executării contractului (forţa obligatorie a contractului, relativitatea contractului, irevocabilitatea contractului), prezentîndu-se prin a fi efecte ale acestor principii, sau mai bine zis efecte ale neexecutării obligativităţii contractului.

Sensul instituirii principiului pacta stint servanda (înseamnă că tratatele/convenţiile trebuie respectate, potrivit căruia acordul de voinţă al părţilor produce, în principiu, efecte juridice prin el însuşi, fiind suficient pentru încheierea valabilă a unui act juridic) [50, p. 214] constă în necesitatea de а asigura о certitudine şi eficienţă pentru fiecare participant al raporturilor juridice pe arena contractării convenţionale.

De aceea, scopul acestuia este acela de a evita orice abuz din partea unui contractant şi orice posibilitate (voinţă) a acestuia în a desfiinţa un raport juridic născut prin acord reciproc (mutuus consensus).

Pe de altă, parte existenţa unor accepţiuni multiple ale noţiunilor şi, implicit, utilizarea acestora în conţinutul dispoziţiilor normative a determinat necesitatea abordării minuţioase a acestor instiţutii pentru a elucida voinţa reală a legiuitorolui în reglementarea ре саге а oferit-o în contextul noului Cod civil.

Pornind de la acest impuls, precum şi de la abordarea vastă în problema rezoluţiunii, rezilierii, revocării, am propus a da răspunsuri unor întrebări ce apar vis-a-vis de aceste instituţii.

Căror contracte vor fi aplicabile instituţiile rezoluţiunii, rezilierii şi revocării? Subincidenţa lor vor intra doar contractele sinalagmatice, după cum se susţine în doctrină sau domeniul de aplicare a acestor instituţii excese contractelor sinalagmatice?

Care este natura juridică a acestor instituţii, în prezenţa accepţiunilor multiple ale noţiunilor?

Prin urmare care (unde) este locul acestor instituţii în cadrul teoriei contractului?

Pînă unde va ajunge efectul operării rezoluţiunii, rezilierii, revocării, sau în ce măsură contractul va putea produce efecte şi după momentul desfiinţării contractului?

Acestea sunt punctele de reper, саге vor constitui baza de cercetare ştiinţifică а prezentei lucrări.

Pentru о abordare cît mai eficientă şi organizată a instituţiilor rezoluţiunii, rezilierii şi revocării, am structurat lucrarea în trei capitole de bază, divizare care permite о delimitare şi evidenţiere a unui specific între instituţiile ce le compun.

Astfel primul capitol va reuni instituţiile rezoluţiunii şi rezilierii, asemănătoare sub aspectul regimului juridic ceea се а determinat studierea lor împreună.

Cea de-a treia instituţie - revocarea, face obiectul celui de-al Ш-lea capitol, avînd un specific aparte sub aspectul regimului juridic, al domeniului de aplicare şi al efectelor.

In cele din urmă răspunsurile la întrebările propuse de la bun început îşi vor găsi oglindirea în concluziile din finalul lucrării саге va prezenta şi о abordare rezumativă a importanţei instituţiilor analizate.

Capitolul I: Rezoluţiune şi Reziliere.

Secţiunea I – Noţiuni generale despre rezoluţiune şi reziliere.

§ I Originile istorice ale rezoluţiunii

Dreptul roman. Dreptul de a cere rezoluţiunea contractului pe motivul neexecutării nu exista în dreptul roman în contractele consensuale, dintre care vînzarea-cumpărarea era tipul clasic[71, p.585]. Astfel, pe dreptul cuvînt se spune că în dreptul roman exista о regulă „de fier" că contractul nu poate fi desfăcut.[73, <http://www.uniromal.Vidc/centro/publications/48zim mermann.pdf>]. Rezulta că vînzătoul, саге а acordat un termen cumpărătorului, nu putea reclama restituirea bunului său şi se vedea expus la riscul insolvabilităţii. Pentru a evita acest risc, practica romană a recurs la inserarea în actele de vînzare-cumpărare a unei clauze numite lex commissoria — care în doctrina de inspiraţie franceză este numită şi pact comisoriu - care acorda vînzătorului dreptul, în cazul în care cumpărătorul nu plătea preţul la termenul convenit, de a rezolvi contractul. Era о rezoluţiune, însă rezoluţiunea rezultă din convenţia părţilor.

Astfel, în Digestele lui lustinian dau următoarea explicaţie:

Lex commissoria. Cum venditor fundi in lege ita caverit: „si ad idem pecunia soluta non sit, ut fundus inemptus sit", ita accipitur inemptus, si venditor inemptum eum esse velit (D. 18. 3. 2.). —Cînd vînzătorul terenului include în contract condiţia: „dacă preţul de cumpărare nu va fi plătit în termenul cutare", terenul trebuie să se considere nevîndut, dacă vînzătorul о doreşte.[60, p.417]

Redacţia articolului 1184 al Codului civil francez - „condiţia rezolutorie este subînţelesă totdeauna în contractele sinalagmatice" - demonstrează că redactorii acestui cod civil s-au inspirat din această practică care s-a menţinut în vechiul drept francez medieval. Insă acestor autori le-a scăpat adevărata origine a facultăţii de rezoluţiune judiciară consacrată prin acest articol 1184, considerînd-o ca fiind о lex commissoria tacită, întocmit între aceste două reguli există diferenţe caracteristice.