Sistemul Probator în Dreptul Civil

INTRODUCERE

Dreptul este un ansamblu de norme sau reguli de conduită obligatorii destinate a reglementa comportarea oamenilor în societate. Ele consfinţesc drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor în relaţiile lor reciproce, a căror respectare este asigurată la nevoie de către forţa publică.

Specificul acestor norme faţă de alte norme sociale, finalitatea sau scopul acestor norme, mecanismul lor de acţionare în societate, legăturile dreptului cu statul, cu puterea publică, toate aceste aspecte se constituie în tot atâtea ramuri şi capitole de drept. Omul nu poate trăi decât în societate şi orice societate umană are nevoie de organizare, ordine şi disciplină. Regulile şi normele menite a organiza convieţuirea oamenilor, a le armoniza şi orienta interesele constituie normele de drept. Evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul “ubi societas, ibi jus” (unde este societate, acolo este drept). Aristotel spunea că omul este o fiinţă politică, “zoon politikon”.

Omul, ca fiinţă socială, trăieşte într-o colectivitate în care se formează anumite norme de conduită care la început au fost mai simple, mai rudimentare, dar care s-au constituit încă din vechime în adevărate momente legislative. Aşa sunt de exemplu: legile lui Manu, în India, Codul lui Hammurabi la evrei, Legea celor 12 table la romani, Legile lui Solon la greci etc.

Constituirea dreptului ca entitate conturată se poate spune că are loc în ţările orientului antic şi în antichitatea greco-romană, o dată cu constituirea puterii publice ca putere de stat. Ca fenomen social, dreptul este în evoluţie istorică şi poartă amprenta epocilor şi a particularităţilor spirituale ale popoarelor. Clasificarea dreptului după criteriul istoric este convenţională, acest criteriu având în vedere mai ales evoluţia societăţii. Dar evoluţia dreptului nu este aceeaşi în toate ţările, iar în cadrul unei societăţi dintr-o ţară putem întâlni elemente aparţinătoare altui tip. În dezvoltarea sa, dreptul păstrează elemente de continuitate.

Codul Civil – este în vigoare în România de aproape 130 de ani şi dovedeşte azi, când se reconstruieşte economia liberă, când dreptul de proprietate renaşte în dimensiunile lui fireşti, naturale, o utilitate şi o actualitate incomparabile cu statul pe care l-a avut în perioada 1948-19891.

Nu este conceput constatarea existenţei unor drepturi dacă nu este posibil ca ele să fie dovedite. De aceea dacă nu ar exista probe, nici partea din proces care invoca încălcarea dreptului său, nu ar putea face să se conteste dreptul respectiv, iar judecătorul, pentru a-şi îndeplini sarcina de dovedire a faptelor care au dat naştere unor drepturi pretinse.

Adevărul poate fi stabilit numai prin dovezi şi numai probele sunt mijloace care asigură realizarea dreptului, recunoaşterea conştientă a necesităţi hotărârilor judecătoreşti.

Probele au jucat un rol important în toate orânduirile sociale, valoarea lor fiind din păcate , apreciată uneori în funcţie de orânduirea socială, dându-le un caracter de clasă. Sarcina probei revine celui care face o afirmaţie înaintea judecăţii, deoarece trebuie să o dovedească.

Importanţa deosebită o prezintă probele nu numai pentru ştiinţa dreptului, ci acestea folosesc şi alte ştiinţe, în special celor care au ca obiect lucruri, faptele şi împrejurările trecute.

Numai prin intermediul probelor a mijloacelor de dovadă se poate ajunge la urmele lăsate de realitatea acestor fapte, lucruri, împrejurări, probe urmărind descoperirea şi reconstituirea trecutului, judecătorul ca şi istoricul, căutând urme lăsate de fapte, lucruri şi fiinţe din trecut pentru a reconstitui trecutul şi a restabili adevărul în cauza cercetată.

Fiind de regulă un proces contencios, nu poate fi soluţionat numai în baza afirmaţiilor părţilor, judecătorul putând să-şi formuleze convingerea numai pe probele administrate. Numai administrând corect şi în totalitate probele judecătorul poate să cunoască raporturile reale dintre părţi, faptele care au generat conflictul dintre acestea, şi apoi, pe baza probelor administrate, să aplice corect legea la cazul cercetat.

Dintre toate probe în baza cărora se formulează hotărârea, pentru elaborarea lucrării de faţă mi-am propus să abordez în principal problema înscrisurilor ca probe în procesul civil.

Fiind o probă preconstituită el este întocmit înaintea apariţiei litigiului, este mai exact, mai demn de crezare, decât memoria martorilor şi se păstrează, se conservă mai bine prin trecerea timpului.

Independent de modul de clasificare proba prin înscrisuri are o importanţă deosebită în sistemul probator fiind cea mai dorită în cadrul dezbaterilor pentru a produce o convingere fermă instanţei de judecată.

Înscrisurile sunt frecvent utilizate pentru dezlegarea raporturilor litigioase dintre părţi, pot fi definite ca declaraţii pe hârtie.

Aşa se explică, de exemplu, existenţa în dreptul contemporan a unor categorii juridice apărute în dreptul roman sau influenţa dreptului islamic într-o serie de ţări afro-asiatice. Dezvoltarea puternică a relaţiilor internaţionale şi a colaborării internaţionale face posibilă şi necesară apropierea şi influenţa reciprocă a sistemelor de drept din toate ţările existente pe glob.

CAPITOLUL I

DREPTUL CIVIL – SCURT ISTORIC

1.1. Apariţia şi evoluţia dreptului civil român a fost un proces istoric îndelungat influenţat puternic de factori precum:

-dreptul roman (a cărui aplicare a fost favorizată de cucerirea Daciei şi integrarea ei în structura Imperiului Roman);

-formarea şi perpetuarea unui sistem de reguli cutumiar;

-elaborarea şi aplicarea hrisoavelor domneşti şi a legiurilor de inspiraţie bizantină sau vest europeană;

-activitatea organelor legiutoare;

-contribuţia doctrinei şi a jurisprudenţei moderne.

Denumirea de „drept civil” provine din expresia latină”jus civile”, care desemna dreptul aplicabil cetăţenilor Romei (cviriţilor) spre deosebire de jus gentium (dreptul ginţilor) care se aplica tuturor popoarelor din componenţa statului roman şi de jus civitas care constituia dreptul cetăţilor independente care şi-au păstrat autonomia des erau integrate în Imperiul Roman2.

Jus civile a devenit la sfârşitul Imperiului Roman, legea comună a cetăţenilor imperiului, fiind adoptat şi transformat pentru a răspunde necesităţilor timpului. Jus civile a fost perpetuat sub forma compilaţiilor lui Justinian pe tot parcursul evului mediu, mai ales în statele medievale vest-europene. În evul mediu, o puternică influenţă asupra statelor din sudul şi estul Europei a exercitat-o dreptul bizantin.