Uzucapiunea - mod de dobândire a drepturilor reale

Introducere

Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.

Cartea a lll-a a Codului civil este intitulată „Despre diferitele moduri

prin care se dobândeşte proprietatea”. Sub acest titlu general sunt cuprinse însă materii variate, de la succesiuni şi până la materia obligaţiilor civile.

În art. 644 şi 645 C. civ. se arată că dreptul de proprietate se poate dobândi prin succesiune, prin legate, prin convenţie, prin predare (tradiţiune), prin accesiune sau încorporare, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupare. La aceste moduri s-ar putea adăuga şi hotărârea judecătorească.

Modurile de dobândire a drepturilor reale pot fi clasificate după întinderea dobândirii,după momentul când operează transmisiunea,după situaţia juridică a bunului la data dobândirii şi după caracterul transmisiunii.

Uzucapiunea prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere.

Mai întâi, deşi posesia este o stare de fapt, este posibil ca, voind a-şi procura un titlu de dobândire care face dovada absolută a dreptului său, îns¬uşi proprietarul bunului să aibă interes a despărţi - în persoana sa - posesia pe care o exercită de dreptul de proprietate asupra bunului şi să invoce uzucapiunea.

În al doilea rând, nevoia de stabilitate a raporturilor juridice, mai ales în privinţa imobilelor, conduce la recunoaşterea de efecte juridice aparenţei de proprietate create în persoana celui care se comportă timp îndelungat ca proprietar al bunului, deşi poate să fie numai un posesor, despărţită de dreptul de proprietate, poate să reprezinte o sancţiune împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de o anumită neglijenţă, a delăsat bunul timp îndelungat.

Justificarea reglementării uzucapiunii se observă atât prin raportare la nevoia de stabilitate a circuitului civil, cât şi prin prisma conduitei adevăratului proprietar.

Efect al posesiei, uzucapiunea presupune neapărat o posesie utilă, adică neatinsă de nici unul dintre viciile acesteia (art. 1847 C. civ.).

Astfel, în practica judecătorească s-a decis, pe drept cuvânt, că „pentru dobândirea proprietăţii prin uzucapiune se cere doar ca posesia să se exerci¬te public şi să îndeplinească totodată celelalte condiţii prevăzute de art. 1847 C. civ., pentru ca proprietarul să poată afla de posesia ce se exercită împo¬triva sa. Legea nu prevede însă şi condiţia ca proprietarul să aibă efectiv cunoştinţă de împrejurarea că bunul său este posedat de altul.

Bunurile pot fi dobândite prin uzucapiune dreptul de proprietate privată şi dezmembrămintele acestuia, uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile, dacă sunt continue şi aparente şi, cel puţin teoretic, superficia.

Uzucapiunea este aplicabilă bunurilor imobile şi, excepţional, bunurilor mobile. Se consideră, în mod tradiţional, că uzucapiunea nu este de conceput decât în privinţa unor bunuri imobile, precum terenuri sau construcţii.

În acelaşi timp, am reţinut că dreptul de proprietate este drept perpetuu, fără distincţie între bunurile imobile şi cele mobile, ceea ce poate conduce la acceptarea imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare mobiliară, de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la hoţ sau de la găsitor; altfel spus, de la posesorul de rea-credinţă.

Uzucapiunea poate fi de două feluri: Uzucapiunea de 30 de ani şi uzucapiunea de la 10 până la 20 de ani .

Principalul efect al uzucapiunii este acela că posesorul devine titular al dreptului de proprietate sau, după caz, al altui drept real asupra bunului posedat în tot timpul cerut de lege.

Efectul uzucapiunii este retroactiv, în sensul că uzucapantul va fi considerat proprietar, nu din momentul împlinirii termenului, ci chiar din ziua în care a început posesia.