Viciile posesiei

1.NOTIUNI GENERALE PRIVIND POSESIA

1.1 Scurt istoric

Posesiunea are semnificație juridică pentru că este pusă realitatea aparentă în relație cu dreptul. Ea constă în stăpânirea de fapt asupra unui lucru corporal.

Conceptul de posesiune s-a format în antichitate, în cadrul unui proces de evoluție , în legatură cu folosirea ogorului public (ager publicus). Asupra ogorului public ce se afla în proprietatea publică a statului , exista o posesiune privată a cetățenilor , în sensul că , în schimbul unei arenzi, era dat in folosința unor persoane private , mai ales patricienilor .

Multa vreme , posesiunea nu a fost ocrotită juridic pentru ca, ea a fost privită ca un simplu raport de fapt ce nu intra in sfera de aparare a dreptului . Cu toate acestea ,

treptat s-a simțit nevoia și s-a impus ocrotirea posesiunii, chiar dacă posesorul nu era și proprietarul terenului.

Cuceririle Romei s-au extins, la început pe teritoriile Italiei și mai apoi în afara hotarelor acesteia. Pământurile învinșilor au intrat în patrimoniul, statului care a permis cetățenilor și altor categorii de persoane să le ocupe faptic și să le cultive în schimbul unor sume de bani. Cetățenii și păturile spoliate de pământ, dar care îl foloseau fără să mai fie proprietari, aveau între ei o serie de neînțelegeri și conflicte, a căror soluționare era dificilă pentru că nu puteau utiliza acțiunea în revendicare, nefiind proprietari. Pentru a soluționa conflictele între cetățenii romani privitoare la delimitări, hotărnicii, precum și între cetățeni și băștinași, odinioară proprietari, a apărut necesitatea unui instrument juridic, pentru apărarea posesiunii așa-ziselor interdicte (interdicta). Prin mijlocirea interdictelor s-au creat și măsuri de protecție a posesiei în sensul respectării unor situații de fapt anterior existente.

Interdictele erau „ declarații formale ale pretorului, prin care acesta ordona sau oprea ceva” , ele fiind date pentru a obtine , a reține sau a redobândi o posesiune .

În epoca romana interdictele posesorii erau de doua feluri : interdicte pentru redobândirea posesiunii pierdute (recuperandae possesionis causa) si interdicte in scopul păstrarii unei posesiuni existente( retinendae posesionis causa).

În cadrul interdictelor pentru redobândirea posesiunii pierdute, se regasesc și interdictele unde vi cottidiana și unde vi armata. Interdictele unde vi cottidiana se aplica în cazul deposedarii prin violența obisnuită iar interdictele unde vi armata erau aplicate în cazul deposedării prin violența armată. Interdicta di precario, se acorda celui care remisese unei persoane un lucru cu intenția de a reintra în posesia lui oricând ar fi dorit. Statul putea cere restituirea lui ager publicus de la patricieni fară a exista vreun termen în această privința , iar patricienii la rândul lor puteau oricând solicita restituirea pământului subconcedat clienților lor, iar în cazul în care aceștia refuzau să-l restituie săvârșeau o încălcare a obligației de fidelitate pedepsită inițial cu moartea. Astfel, pentru a se putea ocroti juridic restituirea terenului s-a introdus interdictul precario. Interdicta de clandestina possessione s-a introdus datorită situației în care romanii aveau pășuni de iarna și de vara, ceea ce conducea la principiul că pierderea lui corpus duce la pierderea posesiunii, proprietarul ar fi trebuit ca în anul următor sa piardă posesiunea în cazul în care o alta persoana s-ar fi instalat ca posesor fara știrea sa .

Referitor la interdictele în scopul păstrării unei posesiuni existente sunt cunoscute interdictul utrubi și interdictul uti possidetis. Interdictul utrubi era aplicabil în ,,materia lucrurilor mișcătoare, acordându-se preferință persoanei care a posedat lucrul o perioadă mai mare de timp în anul anterior eliberării interdictului” iar interdictul uti possidetis era aplicabil în materia lucrurilor nemișcătoare ,,acordându-se preferință persoanei care posedă lucrul în momentul eliberării interdictului.” Elementele constitutive ale posesiei au rămas întocmai ca în perioada contemporană, animus și corpus. Romanii înțelegeau prin animus, intenția de a se comporta ca un proprietar al bunului iar prin corpus înțelegeau totalitatea actelor materiale de exercitare a stăpânirii asupra unui lucru. Așadar, posesia se dobândește prin întrunirea celor două elemente constitutive iar pierderea posesiei intervine atunci când se pierde unul dinte cele două elemente constitutive ale posesiei sau când se pierd ambele.

Pe parcursul mai multor ani, posesiunea a devenit o instituție de sine stătătoare căreia i s-au recunoscut anumite efecte juridice, constând într-o apărare simplă, practică și eficientă. Astfel, ocrotirea posesiunii devine deseori ,,o bază pentru apărarea proprietății sau un suport al dreptului de proprietate”. Pe teritoriul statului românesc actual ,,la începutul epocii feudale, în Moldova și Țara Românească, regula de stăpânire în cadrul proprietății alodiale (baștină) era cea în indiviziune de către cei ce coboară din același strămoș comun; fiecare familie simplă avea o cotă parte din întreaga moșie. Explicația survine din faptul că vechea obște s-a transformat într-o proprietate feudală adevărată pe care va lucra un număr tot mai mare de țărani dependenți.”