Contract de Consignație

INTRODUCERE

Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision, prin care una din părţi, consignant, încredinţează alteia, consignatar, anumite bunuri mobile spre a fi vândute la un anumit preţ şi într-un anumit termen, plătindu-i pentru această activitate o sumă reprezentând, de regulă, o cotă parte din preţul vânzării, numită comision.

Potrivit unor reglementări legale, desfacerea bunurilor în consignaţie se efectuează, ca regulă, de către societăţile comerciale prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 31/1990 autorizate a desfăşura o asemenea activitate.

Raporturile dintre consignant şi consignatar sunt guvernate de regulile privitoare la mandat, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţii legale speciale. În baza contractului de consignaţie, consignatorul vinde bunurile primite în numele său propriu, cu obligaţia ca la termenele stabilite să remită consignantului preţul sau bunul ce nu s-a vândut.

Contractul de consignaţie este oneros, pentru că consignantul plăteşte consignatorului o sumă de bani numită comision.

Cu toate acestea, contractul cu sine însuşi este admis, potrivit art. 411 C.com., şi anume atunci când obiectul însărcinării de a vinde sau de a cumpăra constă în mărfuri, titluri de credite etc., cotate la bursă sau având un curs pe piaţă. Într-un ase¬menea caz, vânzarea sau cumpărarea făcându-se pe preţul curent, orice abuz devine imposibil. Dacă comisionarul nu aduce la cunoştinţa comitentului terţa persoană cu care a încheiat afaceri, se prezumă că el, comisionarul, s-a constituit contraparte în contract.

CAPITOLUL I

ELEMENTE DE TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

1.1. Obligaţia

Potrivit dispoziţiilor art. 1164 NCC, obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o presta-ţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.

Din definiţia legală, rezultă următoarele:

– obligaţia este o legătură de drept, un raport juridic;

– această legătură se naşte din acele acte sau fapte juridice licite sau ilicite care constituie izvoare ale obligaţiilor, conform art. 1165 NCC;

– legătura se stabileşte între creditor şi debitor;

– debitorul este subiectul pasiv, ţinut să procure o prestaţie celeilalte părţi; deşi textul nu prevede în mod expres, debitorul poate fi ţinut, în virtutea legăturii juridice cu creditorul, şi la o absten-ţiune, la inacţiune;

– creditorul este subiectul activ, titularul dreptului ce poate fi realizat prin executarea prestaţiei de către debitor (sau, dimpo-trivă, prin abţinerea debitorului de la a face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat).

În mod tradiţional, obligaţia (raportul juridic de obligaţie) a fost definită ca raportul juridic în care o parte, numită creditor, poate pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.

Altfel spus, obligaţia este legătura de drept (obiectul unei sancţiuni statale) ce uneşte creditorul şi debitorul.

În sens restrâns, termenul „obligaţie” denumeşte numai latura pasivă a raportului juridic obligaţional, respectiv prestaţia debi-torului.

1.2. Izvoarele obligaţiilor

Conform dispoziţiilor art. 1165 NCC, obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.