Contracte de Intermediere

I.Aspecte introductive

A. Reglementări interne şi internaţionale

Evoluţia economică a societăţii a dus la o creştere a volumului de afaceri aşa de mult încât părţile nu mai pot participa direct la încheierea de contracte cea ce a dus la dezvoltarea intermedierii şi utilizarea pe o scară tot mai largă a contractelor de intermediere. În sfera acestora pot fi incluse contractele de mandat de comision şi de agenţie, cu precizarea că enumerarea nu este limitativă.

Pentru o înţelegere adecvată a acestora primul pas este analizarea principalelor reglementări care conţin referiri la aceste noţiuni juridice. Contractul de mandat apare reglementat atât în Codul Civil in art. 1532- art.1559 cât şi în Codul Comercial în art.374 – art.391. Contractul de comision este reglementat în Codul Comercial în art. 405 – art. 412, iar în ceea ce priveşte contractul de agenţie sediul materiei îl constituie Legea nr. 509 din 12 iulie 2002 privind agenţii comerciali permanenţi publicata in M. Of. Nr. 581 din 6 august 2002.

Dintre izvoarele internaţionale în materia contractelor de intermediere putem aminti: modelul de contract comercial de agenţie propus de Camera de Comerţ internaţional în 1992 ( Publicaţia ICC nr. 644/2002 ), Convenţia asupra agenţiei în vânzările internaţionale de bunuri de la Geneva din 17 februarie 1983 – Principiile UNIDROIT – România nefiind parte la aceasta convenţie, Convenţia asupra legii aplicabile agenţiei de la Haga martie 1978, Directiva CEE nr. 86/653 din 18 decembrie 1986 privitoare la coordonarea drepturilor statelor membre privind agenţii comerciali independenţi. În mod evident din toate aceste reglementări directiva este izvorul cu cea mai mare forţă juridică datorită obligaţiei de a fi implementată în toate statele membre al uniunii.

Un caz care a avut rolul de a clarifica sfera de aplicare a directivei este cauza Brabizon Group AB şi World Conection Marketing vs. Marriot International Inc , în care reclamantul solicită o indemnizaţie sau compensaţie pentru prejudiciile rezultate din terminarea contractului cu pârâtul, pe temeiul art. 17 din directivă. Marriot invocă faptul că reglementarea comunitară nu se aplică, nefiind vorba de o o vânzare de bunuri. Se constată că termenuil de ,,bunuri” (goods) se referă doar la bunurile mobile (chattel) sens mai îngust decât cel de proprietate personală (personal property) şi că bunurile sunt de obicei lucruri/obiecte fizice (Goods are physical objects or things), necuprinzând valori mobiliare, acţiuni (securities), drepturile de detenţiune ale locatarilor (tenant-owners right), o clădire deţinută pe o proprietate temporară (a building on non-freehold property) etc. În cauză fiind vorba de servicii hoteliere, rezultă că directina nu este aplicabilă.

Speţa menţionată ne trimite astfel şi la excuderile de la dierectivă, când agenţii nu beneficiază de protecţie: când este vorba de servicii (atunci când bunurile coexistă cu serviciile protecţia depinde de importanţa mai mare a unui element sau a altuia pentru relaţia de agenţie) sau când agenţii sunt autorizaţi să acţioneze doar într-o tranzacţie pentru că le lipseşte autoritatea continuă (ar fi la fel şi la agenţii autorizaţi să acţioneze într-un număr fix de tranzacţii şi nju pentru o perioadă fixă). În Anglia, par a fi excluşi agenţii ce acţionează pentru un principal necunoscut şi nenumit terţilor pe motiv că, raţiunea principală de protecţie a agenţilor este ca activitatea lor să profite principalului prin creşterea notorietăţii şi a clientelei sale, ori acest lucru nu se realizează dacă principalul e necunoscut . Mai sunt de asemenea excluşi funcţionarii din companii, ce acţionează pentru companie, partenerii, practicienii în insolvenţă şi agenţii a căror activităţi pot fi privite ca ,,secundare”.

O altă speţă ce are în vedere domeniul de aplicare al directivei este cauza Ingmar, în care un agent comercial din Marea Britanie a cerut daune pentru prejudiciile suferite după terminarea contractului său cu un principal american. Principalul invocă neaplicarea directivei, ci legea la care trimite contractul. Totuşi, Curtea decide că directiva ,,trebuie aplicată când un agent comercial îşi desfăşoară activitatea într-un stat membru, deşi principalul este stabilit într-un stat non-membru şi o clauză din contract stipulează că contractul e guvernat de legea acelei ţări”.