Contractul de Agenție

Precizari prealabile

În zilele noastre, viaţa oricărui om reclamă, aproape la orice pas cunoaşterea dreptului, înţeles ca îndreptar al conveţuirii sociale. Prin urmare a cunoaşte dreptul nu este un lux, ci o necesitate socială din ce în ce mai resimţită. Pentru aceasta se cere în primul rând cunoaşterea legilor, adică a regulilor de drept stabilite de puterea legiuitoare.

Esenţială în încheierea contractului comercial este existenţa şi concordanţa manifestărilor de voinţă ale părţilor contractante, indiferent din ce anume rezultă acestea. În mod excepţional, legea comercială impune încheierea contractului în formă scrisă. În anumite cazuri, forma scrisă este cerută pentru validitatea actului juridic. Acestea pot fi: cambia, biletul la ordin, cecul; în alte cazuri forma scrisă este cerută pentru probă: contractul de garanţie reală mobiliară.

În vechiul drept roman pentru încheierea contractelor nu era suficient simplu acord de voinţă, acestea fiind supuse unui ritual rigid şi complicat, care era diferit în funcţie de importanţa economică a obiectului său. Formalismul a fost atenuat mai târziu, când au apărut contractele care se formau re verbis litteris, consensum, care însă nu au avut finalitatea de a despovăra negoţul juridic şi rigorile lui în dreptul feudal, influenţat de concepţia conform căreia actele omului îşi au izvorul în voinţa sa, care singură poate da naştere obligaţiilor juridice fără îndeplinirea unei formalităţi. Contractele consensuale s-au înmulţit concomitent cu restrângerea contractelor formale, ajungându-se în mod firesc la impunearea regulii consensualismului.

Dedusă din voinţa autonomă a omului, libertatea contractuala nu mai este concepută ca o libertate absolută, ci ca o libertate concretă, dedusă din ,,Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din Constituţie, din Codul civil şi din alte legi organice”. Este aşadar, o libertate ,,limitată de normele legale de ordine publică şi de regulile sociale de comportare care privesc ordinea publică, adică de norme şi reguli superioare contractului, întrucât fac parte din ordinea de drept a societăţii” determinate prin contractul social. Ca element component al societăţii, individul trebuie să se încadreze în ordinea statornicită de societatea din care face parte. Baza realizării coexistenţei sociale se găseşte în individ, în voinţa sa liberă. Voinţa individuală îşi trage puterea creatoare de obligaţii din ea însăşi şi nu de la lege, adică când oamenii îşi asumă obligaţii prin încheierea unui contract, concomitent ei îşi limitează libertatea prin propria voinţă. În acest sens ea, devine autonomă.

Puterea contractului, în raporturile dintre părţi este asimilată forţei legii. Interesul personal este motorul esenţial al vieţii economice. Şi cred că nimeni, nu poate prin încheierea unui contract, a se obliga la ceea ce nu este în conformitate cu interesele sale. Libertatea voinţei particulare asigură maximum de producţie, preţuri scăzute şi afirmarea liberei concurenţe.

În materia contractelor, legea are un rol subsidiar şi anume, acela de a suplini la nevoie voinţa neexprimată a părţilor. Reprezentarea, reflectarea subiectivă a unor asemenea nevoi în mintea omului, sau mai exact formularea scopului urmărit.

Este foarte important să se stabilească dacă părţile au dorit să realizeze doar un act pur aparent, simulat, care în realitate nu exprimă adevărata lor voinţă. Situaţie în care un asemenea act nu produce neapărat efecte juridice, pentru că este greu de stabilit dacă părţile au acţionat cu adevărat în sensul asumării unor angajamente juridice privind săvârşirea unei prestaţii.

Prin încheierea unui contract, se transmite dreptul asupra unui lucru, dreptul asupra lucrului la care se referă contractul. E de menţionat faptul, conform art.963 C.civ. ,,Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract. Părţile sunt libere de a alege, pentru securitatea contractuala, forma încheierii contractului şi de a-şi preconstitui sau nu mijloace de dovedire a contractului.

Contractul de agenţie

Contractul de agenţie comercială nu este reglementat expres în legislaţia co¬mercială românească, fiind tratat de doctrină ca o specie a contractului de mandat, în legislaţia comunitară este tratat ca un contract de sine-stătător, având o reglemen¬tare unitară pentru toate statele membre, anume Directiva CEE nr. 86/653.

Această Directivă a fost adoptată pentru că existau diferenţe între legile sta¬telor membre referitoare la reprezentarea comercială, iar aceste diferenţe afectau concurenţa şi desfăşurarea activităţii în cadrul Comunităţii. Mai mult decât atât, aceste diferenţe aveau efecte majore asupra încheierii şi desfăşurării contractelor de agenţie comercială în cazul în care principalul şi agentul aveau sediul în state membre diferite.

Având în vedere că dispoziţiile Acordului european de asociere între Româ¬nia şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora stabilesc ca o condiţie importantă a integrării economice a României în Comunitate armonizarea legis¬laţiei prezente şi viitoare a României cu cea a Comunităţii, considerăm deosebit de util demersul nostru de a prezenta condiţiile de încheiere ale contractului de agenţie comercială.

Noţiunea, caracteristicile şi natura juridică a contractului de agenţie

Definiţia contractului de agenţie.

O definiţie a contractului de agenţie se poate da pe baza dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 509/2002 prin care se caracterizează calitatea de agent comercial permanent.