Contractul de franciză - studiu de caz

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă îşi propune să se concentreze asupra importanţei contractului de franciză într-o reţea care leagă titularul afacerii de success de comercianţii interesaţi în dezvoltarea propriei afaceri.În acest sens contractul de franciză reprezintă atât o metodă relativă sigură şi ieftină de a obţine profit, cât şi instrumental cel mai agreat al globalizării, atribut al actualei societăţi de consum.

Capitolul I prezintă noţiuni introductive privind utilitatea dar şi conţinutul unor aspecte teororetice şi practice cu privire la evoluţiile istorice in sistemul francizei şi cadrul normativ actual în România. Sunt creionate atent principalele trăsături şi funcţii ale tipologiei francizei, reprezentate de tipurile de franciză în funcţie de părţile contractului şi tipuri de franciză în funcţie de domeniul de activitate. Tot în acest capitol am prezentat noţiunile generale dreptului commercial, rolul acestuia în definirea francizei, alături de principalele caracteristici din întreg sistemul francizor..

Capitolul al II- lea este rezervat în întregime noţiunii de franciză, caracterelor şi condiţiilor de validiate. În acest capitol este realizată o prezentare de ansamblu a caracterelor juridice ale contractului de franciză, a formei contractului de franciză, obiectul acestuia obligaţiile de informare precontractuală şi cu o importanţă majoră, drepturile de proprieate francizabile şi particularităţile exploatărilor în acest sistem. Capitolul al III-lea,vizează reflectarea în contabilitate a proceselor economice, tranzacţiilor şi operaţiunilor atât în contabilitatea francizatului cât şi în contabilitatea francizatului, pe care le generează desfaşurarea unei afaceri în sistemul francizei.Ca urmare a acestuia, Capitolul IV, relevă principalele aspecte în materie de executare a contractului de franciză, cum sunt ,obligaţiile francizorului şi obligaţiile beneficiarului. Încetarea contractului de franciză prezent in capitolul al V-lea, având un caratcter intuit personae, specifică modul în care francizorul şi beneficiarul işi pot înceta existenţa.În cadrul capitolului VI, se dezbat experienţa şi dezvoltarea sistemului de franciză în ţările Europei Centrale şi de Sud - Est, cu referire la istoricul francizei pe teritoriu european, direcţii de dezvoltare şi menţionând despre pătrunderea francizei în România. Capitolul al VII-lea oferă un impresionant studiu de caz despre compania McDonald’s. Cel mai elocvent exemplu pentru observarea dezvoltării unei companii prin franciză reprezentat de această companie, cea mai cunoscută afacere de acest tip din lume. Succesul faimoasei reţele de restaurant fast-food are un rol esenţial în promovarea şi extinderea acestui sistem în întreaga lume.

În ultimul capitol, în vederea unei mai bune relaţionări ,în cadrul companiei McDonald’s, am adus spre exemplificare o metodă de colecţionare şi păstrare a informaţiilor intr-o bază de date, care sa releve principalele puncte de interes din interiorul acestei firme.

Concluziile pun în lumină instituţia francizei urmăreşte comercializarea produselor şi/sau serviciilor, tehnologiilor, fundamentată pe colaborarea strânsă între entităţi economic-financiare.

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Aspecte generale privind dreptul comercial

Denumirea drept comercial sugerează ideea că dreptul comercial constituie un ansamblu de norme juridice, care reglementează comerţul. Această idee este în mare măsură corectă. Dar, pentru a fi pe deplin înţeleasă noţiunea dreptului comercial este necesar să precizăm noţiunea de comerţ.

Noţiunea de comerţ este folosită în mai multe sensuri: etimologic, economic, economic şi juridic. În sens etimologic,expresia de comerţ provine din cuvântul latinesc commercium, care la rându-i reprezintă o juxtapunere a cuvintelor cum şi merx, ceea ce înseamnă „cu marfă” . Deci, comerţul ar consta în operaţiuni cu mărfuri.

În sens economic, comerţul este definit ca o activitate al cărei scop este schimbul şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori. Deci, comerţul ar consta în operaţiunile cuprinse în intervalul dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în circulaţie, până în momentul ajungerii acestora la consumatori.

În sens juridic, noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii definite în sens economic. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de interpretare şi circulaţie a mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor, pe care le efectuează fabricanţii, precum şi executarea de lucrări si prestarea de servicii, pe care le realizează antreprenorii, respectiv prestatorii de servicii sau, în general, întreprinzătorii.

Astfel, art. 7 Contract comercial atribuie calitatea de comerciant oricărei persoane fizice care săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional, indiferent de natura activităţii. Deci, are calitatea de comerciant, atât intermediarul (angrosistul), care se ocupă de circulaţia (distribuţia) mărfurilor, cât şi producătorul de mărfuri (fabricantul) ori executantul de lucrări (constructorul) sau prestatorul de servicii (transportatorul).

Prin urmare, dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la faptele de comerţ şi comercianţi.

Istoricii atestă că egiptenii, fenicienii şi grecii s-au ocupat intens cu comerţul de-a lungul coastelor Mării Mediterane. Grecii au fost cei dintâi care au instituit anumite reguli pentru activitatea comercianţilor.

Unele acţiuni create de pretor (action institoria) şi (action exercitoria) constituie bazele exercitării comerţului prin reprezentanţi.

Prăbuşirea Imperiului Roman a dus la fărâmiţarea puterii politice şi la formarea statelor-cetaţi italiene ( Veneţia, Genova, Florenţa, Pisa, Milano etc.). În locul dreptului uniform, statele-cetăţi adoptă reguli proprii de drept.

Comercianţii pentru a-şi apăra drepturile, se organizează în corporaţiuni (universitas) care, cu timpul, vor dobândi autonomie administrativă, judecătorească şi chiar legislativă.

Corporaţia cuprindea pe comercianţii şi meseriaşii din aceeaşi ramură de activitate şi era condusă de un consul, ales din rândurile lor, asistat de consilieri.

Cu timpul, normele interne emise de consuli au fost adunate în culegeri numite statute.Sunt cunoscute statutele din Pisa(1305), Roma(1317), Verona( 1318), Bergamo(1475), Bologna(1509) etc.

Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar şi consuetudinar cu un drept scris. La începuturile sale, comerţul a fost guvernat de reguli cutumiare, fie de sorginte locală (obiceiul pamântului), fie de provenienţă străină, ca urmare a legăturilor cu negustorii de pe alte meleaguri¹.

Primele legiuri scrise( „Pravila lui Vasile Lupu” şi „Îndreptarea legii a lui Matei Basarb”) nu cuprindeau reguli speciale pentru comerţ. În anul 1887 a fost adoptat Codul comercial român, care este şi astăzi în vigoare. La elaborarea Codului comercial român s-a folosit ca model Codul Comercial Italian din anul 1882, care era illo tempore cea mai decentă reglementare în materie.

Întrucât desfăşoară o activitate producătoare de profit, comercianţii se află sub incidenţa reglementărilor legale în materie fiscală. Cunoaşterea prevederilor legilor fiscale prezintă interes pentru dreptul comercial; pe de o parte, ele oferă indicii pentru înţelegerea naturii unor activităţi şi, implicit, pentru caracterizarea raporturilor comerciale la care dau naştere; pe de altă parte, nerespectarea lor atrage aplicarea unor sancţiuni de drept privat.