Contractul de vânzare-cumpărare

Cap. I. Contractul de vânzare-cumpărare

1.1. Originea contractului de vânzare-cumpărare

Vânzarea-cumpărarea îşi are originile în schimb (troc). În lipsa unei monede de schimb, care era în acelaşi timp şi măsură a valorii de schimb, şi pentru a-şi satisface nevoile existenţiale, oamenii tranzacţionau şi işi schimbau produsele muncii lor între ei. În Digeste, se arată că “neexistând monedă, nu era un cuvânt deosebit spre a se distinge marfa de preţ. Întâmplându-se cuiva să-i lipsească tocmai din lucrurile ce altul avea în prea mare cantitate, acel care avea prea mult din unele lucruri le schimba cu altele, ce-i lipseau. Fiind însă cam greu ca două persoane să aibă lucruri din acele ce le trebuie reciproc, s-a ales o materie având valoare publică, fixă şi determinată, menită a reprezenta toate lucrurile, în scop de a se preîntâmpina greutăţile ce rezultau din schimb. Această materie investită cu marca autorităţii publice, a servit la strămutarea proprietăţiimai mult prin valoarea ce i s-a dat, decât prin însăşi substanţa materiei. De atunci ambele materii nu se mai numesc mărfuri, ci una se numeşte preţul celeilalte.”

şi a varietăţii lui, s-a impus necesitatea unui obiect unic ca măsura a valorii şi obiect de schimb- banul.

Apariţia monedei a făcut ca metalul să nu se mai aprecieze după greutate, ci după numărul bucăţilor de metal. Contractul nu va mai fi un schimb, după cum era din capul locului, ci va fi o vânzare-cumpărare, după rolul fiecărei părţi. Vânzătorul va fi acela care va înstrăina marfa, iar cumpărătorul va fi acela care va da preţul în bani. Fernand Braudel remarcă faptul că „Economia începe în pragul valorii de schimb”, existând un spaţiu vast şi complex de la trocul elementar până la capitalismul cel mai sofisticat.

Operaţiunea juridică a vânzării s-a realizat încă din epoca foarte veche, dar contractul consensual de vânzare, ca formă de realizare a acestei operaţiuni, a apărut abia spre sfâeşitul republicii romane.

Vânzarea, la romani, nu atrăgea prin ea însăşi strămutarea proprietătii, vânzătorul obligându-se numai a preda lucrul vândut şi a garanta cumpărătorului paşnica lui posesiune deci nu era un modus adquirendi, precum este astăzi, ci numai titulus ad adquirendum.

1.2. Raportul contract-convenţie

Unii autori au considerat că notiunea de convenţie ar avea o sferă de cuprindere mai mare decât cea de contract, contractul fiind specia in cuprinsul genului (genul fiind convenţia), apreciindu-se că ceea ce caracterizează contractul este însuşirea lui de a fi izvor de obligaţii, pe când convenţia poate fi un acord de voinţă care produce efectul de a modifica un raport de drept, dar care nu generează o obligaţie, ci o face să se modifice pe cea existentă.

Majoritatea autorilor consideră că, în spiritul Codului civil român, contractul si convenţia sunt noţiuni echivalente, sinonime, aducându-se ca argument, printre altele, şi faptul că art. 942 C. civ. este înscris în cuprinsul Titlului III, denumit „Despre contracte şi convenţii”. De altfel, practica judiciară foloseşte termenii de contract şi convenţie cu acelaşi înţeles.

1.3. Vânzare-cumpărare. Generalităţi.

Având o consacrare juridică precis şi clar determinată, actul juridic ce consacră operaţiunea de vânzare-cumpărare nu necesită discuţiile referitoare la posibila diferenţiere a termenilor de „contract” şi „convenţie”, aici fiind întotdeuna vorba de naşterea unor obligaţii certe în sarcina părţilor.

Este inutil să aducem argumente pentru a demonstra că în materia contractelor speciale, vânzare-cumpărarea ocupă un loc prioritar.

Regulile de cea mai mare principialitate şi generalitate din materia contractelor speciale sunt cele asigurate de contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce face ca adesea celelalte contracte să se refere la ele, să facă trimitere la ele; tot astfel, cele mai frecvente cazuri de analogie a legii privesc raportarea la normele care reglementează vânzarea-cumpărarea, după cum, cele mai frecvente cazuri de analogie a dreptului privesc raportarea la principiile de drept din aceeaşi materie.