Efectele Contractului de Garanție Reală Mobiliară

Capitolul I: Noţiuni generale privind garanţiile

Secţiunea 1: Originea şi evoluţia garanţiilor

1.1: Precizări prealabile

Garanţiile aparţin tradiţional dreptului civil, fiind strâns legate de instituţia obligatiilor. Obligaţia civilă, veche ca şi dreptul, este o prezenţă obligatorie fără de care viaţa economico – juridică nu poate fi concepută. Aşa cum în mod just s-a arătat, „obligaţiile se află la temelia oricărui raport de drept”. Normele ce compun instituţia obligatiilor reglementează un domeniu distinct si important de relaţii sociale şi patrimoniale ce se referă la schimburile de bunuri şi de prestaţii în care părţile se află pe o poziţie de egalitate juridică. Obligaţia –in sens larg- este raportul juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor, de a da, a face, a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de către stat, în caz de neexecutare de bunavoie.

Raţiuni ce îşi au izvorul în nevoile şi ritmul afacerilor au impus anumite derogări de la regulile dreptului comun în materia obligaţiilor comerciale. Aceste derogări îşi justifică existenţa prin specificul actului de comerţ în condiţiile în care comerţul are nevoie de reguli juridice şi de instituţii favorabile pentru a asigura rapiditatea tranzacţiilor şi a dezvoltării creditului

Normele materiei obligaţiilor comerciale s-au impus tuturor legislaţiilor datorită acestor particularităţi, raportul juridic de drept comercial fiind diferit de raportul juridic obligaţional de drept civil.

Dincolo de aceste particularităţi, atât în dreptul comercial, cât şi în dreptul civil, esenţiala este asigurarea executării obligaţiei rezultate din contractul încheiat intre părţi, căci „Raţiunea finală a oricărei obligaţii este executarea ei”.

De aici porneşte şi determinarea conceptului de garanţie.

Pentru început trebuie remancat ca nicăieri Codul civil nu dă o definiţie a garanţiei şi nici nu face vreo enumerare a garanţiilor. De altfel, aceeaşi este situaţia şi în legislaţiile altor ţări.

Deşi are meritul incontestabil de a completa lacunele de ordin legislativ, nici în literatura juridică nu există unanimitate în ceea ce priveşte noţiunea de garanţie a obligaţiei. Autori români şi străini au considerat ca garanţiei trebuie să i se asigure un sens larg, prin ea desemnându-se orice mijloc juridic de evitare a unei pierderi sau de reparare a unei pagube. În această optică, a avea o garanţie însemnă a beneficia de un drept subiectiv prin exercitarea căruia titularul s-ar putea proteja de consecinţele păgubitoare ale unui fapt determinat

Într-o viziune sistemică, modernă, este concepută o definiţie largă a noţiunii de garanţie care ar include nu doar garanţiile propriu-zise, ci şi anumite procedee tehnice ori mijloace juridice care întăresc şansele de executare a obligaţiilor. Ca atare, prin garanţii ar trebui înţelese „toate acele mijloace tehnice extrinseci raportului obligaţiei, dar care vin să se alăture acesteia, spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în vederea executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despagubirea creditorului, în cazul în care executarea reală nu mai are loc”. Aceste garanţii sunt clasificate de autor in garanţii preventive ( dreptul de retenţie, indisponibilizarea unor bunuri), garanţii ale executării reale (clauza penală, arvuna) şi garanţii propriu-zise sau reparatorii.