Fondul de Comerț

NOŢIUNEA FONDULUI DE COMERŢ

1.1 Definiţia fondului de comerţ

În art.1 alin. c) din Legea Nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, modificată, se defineşte legal noţiunea de fond de comerţ: ,,constituie ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale”.

Într-o opinie, pe care o împărtăşim, definiţia nu este completă.

Definiţia acceptată în doctrina de drept comercial, până la momentul definirii legale a fondului de comerţ, conţinea şi scopul fondului de comerţ: atragerea clientelei. Este o condiţie sine qua non a fondului de comerţ: comerciantul, prin bunurile afectate desfăşurării comerţului şi care alcătuiesc fondul de comerţ, îşi propune atragerea unui număr cât mai mare de clienţi, şi astfel, obţinerea unui câştig mai mare.

Din punct de vedere etimologic expresia "comerţ" provine din cuvantul latinesc "commercium" care la rândul lui pretinde o justă apunere a cuvintelor "cum" şi "merx" care înseamna "cu marfa", deci comerţul înseamnă operaţiuni cu mărfuri.

Fondul de comerţ are o natură juridică proprie, distinctă de natura juridică proprie a elementelor ce o compun.

1.2 Delimitarea fondului de comerţ de alte noţiuni

Fondul de comerţ şi patrimoniul

Patrimoniul este o universalitate de drept, reglementat de lege. Fondul de comerţ fiind o universalitate de fapt este alcătuit prin voinţa comerciantului, care pune la dispoziţia activităţii comerciale sau industriale anumite bunuri.

Noţiunea de patrimoniu are o cuprindere mai largă: el este definit ca o totalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau juridice determinate, privite ca o sumă de valori active şi pasive, strâns legate între ele. Din punct de vedere etimologic cuvântul patrimoniu provine din latinescul patrimonium; acesta derivă de la pater familias care era proprietarul întregii averi familiale. Noţiunea avea şi un caracter real, pentru că desemna bunurile unei familii, bunuri care se transmiteau din tată în fiu .

Fondul de comerţ este alcătuit numai din activ (bunuri si drepturi).

Orice subiect de drept, persoană fizică sau juridică are un patrimoniu. Numai comerciantul are fond de comerţ. Patrimoniul nu poate fi înstrăinat în totalitatea sa, ci numai parţi din acesta. Dimpotrivă, fondul de comerţ ca bun distinct poate fi obiectul donaţiei, vânzării, închirierii sau gajării, în integralitatea sa. De aceea, pentru comerciant, fondul de comerţ are un interes deosebit. Patrimoniul, în totalitate, nu poate face obiectul actelor juridice. Fondul de comerţ prin această particularitate (se poate transmite ca întreg) satisface conjunctural comerciantul, care obţine astfel un echivalent bănesc.

Fondul de comerţ şi întreprinderea

Întreprinderea comercială combină factorii de producţie (capital, muncă şi elemente ale naturii) pe riscul întreprinzătorului, pentru obţinerea unui produs destinat schimbului, în scopul obţinerii unui câştig.

S-a susţinut că noţiunea de întreprindere comercială este sinonimă cu noţiunea de fond de comerţ, care nu conţine printre elementele sale capitalul şi munca. Ambele presupun un complex de elemente economice, materiale şi imateriale, care sunt ţinute la un loc de voinţa comerciantului pentru exerciţiul unei industrii sau al unui comerţ.

Întreprinderea este o organizare sistematică de către comerciant a factorilor de producţie printre care şi bunurile afectate comerţului. Organizarea vizează şi capitalul şi munca, elemente ce nu se regăsesc în fondul de comerţ.

Aşadar, fondul de comerţ este o instituţie a dreptului comercial distinctă de noţiunea de întreprindere comercială, numai şi pentru faptul că în conţinut, capitalul şi munca nu fac parte din fondul de comerţ.

Fondul de comerţ este considerat forma statică a întreprinderii, pe când întreprinderea este fondul de comerţ în starea dinamică de funcţionare.