Insolvența în dreptul comercial internațional

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

SECŢIUNEA I

Precizări prealabile

Din multitudinea participanţilor la raporturile juridice de comerţ internaţional, în lucrarea de faţă mă voi opri asupra situaţiei societăţilor comerciale şi comercianţilor persoane fizice aflaţi în dificultate, care desfăşoară activităţi comerciale pe teritoriul altor state decât acela care le-a dat naţionalitatea/cetăţenia, cu implicaţiile directe şi indirecte, patrimoniale şi nepatrimoniale, rezultate din starea de insolvenţă comercială, ca stare specifică de încetare de plăţi şi blocaj economic, caracteristice etapei actuale de recesiune din economia mondială.

Demersul încearcă, totodată, studiul controverselor ivite în căutarea unor soluţii pentru rezolvarea conflictelor de legi în materia falimentului, cu atât mai mult cu cât dreptul comunitar al comercianţilor în dificultate pare a fi încă în gestaţie, iar o abordare punctuală putea, totuşi, fi sperată la sfârşitul mileniului doi. Consider că şi prin argumentele acestei lucrări, fără a avea pretenţia unei propuneri de uniformizare generală a drepturilor substanţiale, putem spera realizarea, într-un viitor apropiat, a unui drept comun al falimentului a cărui premiză o constituie armonizarea dreptului obligaţiilor şi al garanţiilor.

1. Încetarea de plăţi a debitorului - instituţia falimentului.

Comerţul, în genere, dar mai cu seamă comerţul internaţional, în evoluţia sa, s-a întemeiat şi se întemeiază tot mai mult pe credit. Aceasta se traduce prin prezumţia că patrimoniul comerciantului este în orice moment suficient şi adecvat spre a plăti datoriile ajunse la scadenţă, atunci când el se află în încetare de plăţi.

Potrivit dispoziţiilor de drept comun, când un debitor nu-şi respectă angajamentele sale patrimoniale, fiecare creditor în parte îl poate urmări pe debitor în mod individual, procedând, în ultimă instanţă, la executarea silită a averii debitorului. O atare procedură individuală nu face obiectul acestei lucrări, cu atât mai mult cu cât nu este indicată în privinţa comercianţilor din cel puţin două motive: în primul rând, s-ar lăsa mai departe necontrolat patrimoniul în posesia comerciantului debitor, care s-a dovedit inapt să-şi onoreze obligaţiile şi s-ar crea, astfel, noi pericole pentru ceilalţi creditori şi, în general, pentru credit, iar, în al doilea, rând urmărirea individuală aduce rezultate inechitabile faţă de interesul tuturor creditorilor care au drepturi egale asupra patrimoniului debitorului lor comun. Iată de ce încetarea de plăţi a debitorului pentru datoriile sale comerciale nu reprezintă, în anume condiţii, doar incapacitatea de plată a unei datorii ajunse la scadenţă, ci o stare de insolvenţă comercială, care poate fi dedusă din manifestările exterioare ale patrimoniului debitorului din care să rezulte imposibilitatea de satisfacere la scadenţă a tuturor datoriilor, născându-se, astfel, prezumţia inexistenţei mijloacelor de plată necesare.

Starea de insolvenţă comercială este o stare de fapt care poate conduce la starea de drept a falimentului, prin constatarea acesteia de către instanţa judecătorească.

Starea de insolvenţă comercială nu trebuie, însă, confundată cu insolvabilitatea unui comerciant, deoarece, pe când insolvabilitatea înseamnă o stare deficitară a patrimoniului, insolvenţa comercială poate să existe indiferent de rezultatul raportului dintre activul şi pasivul patrimonial. Simplul fapt că activul întrece pasivul nu este suficient a rezolva insolvenţa comercială, deoarece s-ar putea ca activul să nu satisfacă acoperirea pasivului (de pildă când elementele ce compun patrimoniul nu sunt lichide sau sunt investite în operaţii pe termen lung şi, deci, nu pot fi utilizate în plata datoriilor). Tot astfel, dacă pasivul întrece activul nu înseamnă că prin aceasta debitorul nu mai poate face faţă datoriilor (dacă, de pildă, comerciantul debitor se bucură de credit în acest scop).

Trebuie totodată a se distinge între faptul brut material al neplăţii datoriilor şi starea de fapt complexă a încetării plăţilor. Dacă neplata datoriilor se evidenţiază în mod imediat şi sigur, ca fapt material pur şi simplu, starea juridică de încetare de plăţi nu apare decât mai în urmă ca o consecinţă a neplăţii