Obligațiile comerciale

I. Noţiunea de obligaţie

În sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în conţinutul căruia intră „dreptul de creantă", (latura activă), ce aparţine creditorului şi corelativului acestu¬ia, „datoria", (latura pasivă), ce incumbă debitorului. Deci, în sens larg, obligatia este un raport juridic în continutul caruia intra dreptul subiectului activ-creditorul, de a cere subiectului pasiv - debitorul, de a face sau a nu face ceva, sub sanctiunea con¬strangerii (în caz de neexecutare).

În sens restrans, accentul definiţiei este pus numai pe latura pasiva a raportu¬lui juridic, asa incat obligatia se considera a fi acel raport juridic în virtutea caruia debitorul este tinut fată de creditor la o prestatie pozitivă (a da sau a face), fie la o absentiune (a nu face).

Raportul de obligatie comportă ca elemente de structură: subiectele, conţi¬nutul şi obiectul.

Subiectele raportului juridic obligational pot fi atat persoanele fizice, cat şi persoanele juridice, în mod exceptional putand participa în mod direct si statul care poate apărea ca subiect într-un raport de obligatie.

Natura şi complexitatea unor obligatii pot determina ca acelasi subiect să întruneasca, în persoana sa, dubla calitate: de creditor al unei prestatii si de debitor al altei prestatii (de exemplu, într-un raport juridic de vanzare-cumparare, vanzatorul nu este numai creditor al pretului, ci, în mod corelativ, si debitor al obli¬gatiei de transferare a proprietatii si de predare a lucrului vandut, iar cumpărătorul este creditor în ceea ce priveste dreptul de a primi bunul, dar si debitor al pretului cuvenit pentru lucrul cumparat). De aceea, subiectele acestor obligatii vor fi desem¬nate prin denumiri perechi: vanzator-cumparator, locator-locatar, mandant-mandatar, împrumutator-împrumutat etc.

Cotţinutul raportului juridic de obligatie este format din dreptul de creanta care apartine creditorului şi datoria corelativa dreptului de creantă care incumba debitorului.

Obiectul raportului de obligatie - conceput ca actiune sau abstentiune con¬creta la care este îndatorat subiectul pasiv si indreptatit subiectul activ -, poate con¬sta fie într-o prestatie pozitiva, fie într-o abstentiune la care, in lipsa obligatiei asumate, subiectul pasiv ar fi îndreptatit.

A da înseamna obligatia de a constitui sau transmite un drept real oarecare (de exemplu, obligatia vanzatorului de a transmite cumparatorului dreptul de pro¬prietate asupra lucrului vândut este o obligatie „de a da", care nu se confunda cu obligatia de a preda materialmente lucrul vandut, care este o obligatie „de a face").

Obligatia „de a face" este indatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare si, in general, orice prestatie pozitiva.

Obligatia „de a nu face" consta intr-o abtinere, la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut face în lipsa obligatiei asumate (de exemplu, proprie¬tarul unui teren se obliga fată de vecinul său să nu facă o constructie pe propriul sau teren, pentru a nu-i acoperi vederea; această obligatie este „de a nu face", pro¬prietarul terenului abdicand de la o prerogativa pe care o avea in virtutea dreptului sau de proprietate).

II. Izvoarele obligaţiilor comerciale

Desi obligatiile comerciale pot lua nastere din toate sursele consacrate de dreptul civil, totusi cel mai important izvor rămâne contractul. Dar, practica comer¬ciala a scos în evidenta, pe langa contracte, doua noi izvoare care, desi au ca fun¬dament tot vointa partilor, totusi nu pot fi confundate cu contractele, prezentand par¬ticularitati proprii. Este vorba de actul juridic complex şi actul juridic unilateral (declaratia unilaterală de vointa sau angajamentul unilateral).

Actul juridic complex se distinge de contractele obisnuite cu pluralitate de parti participante prin aceea ca este absenta contranetatea intereselor.

Într-adevar, în contractele obisnuite, vointele care concura la formarea con¬tractului sunt emanatia unor persoane cu interese opuse.Dimpotriva, in actele complexe, partile au interese con¬cordante în vederea realizarii unui tel comun, ele nu se lupta, ci colaborează. De exemplu, in materie de vanzare-cumparare, vanzatorul se lupta sa obtină cel mai avantajos pret pe lucrul sau, sau pentru serviciul prestat, pe cand cumparatorul tinde să le dobandeasca cu minimum de sacrificii banesti, in opozitie cu contractul de vanzare-cumparare, in deciziile de constituire a societatilor comerciale (act juridic complex) partile urmaresc, cel putin teoretic, un scop comun si anume exercitarea comertului în vederea obtinerii de profituri ce urmează a fi împartite asociatilor pe baza principiului proportionalitatii aporturilor.