Prezentarea generală a sistemului instituțional european

La fel ca si continentul european, idea de unitate a Europei este foarte veche, unele opinii apreciind ca primele manifestări ale unei astfel de tendinţe pot fi considerate chiar cuceririle romane din perioada Antichităţii si apoi încercările de refacere a graniţelor fostului Imperiu Roman, când se evidenţiază ,cu precădere, perioada lui Carol cel Mare.

Si perioada Evului Mediu, deşi a fost caracterizata iniţial printr-o divizare politica determinata de incapacitatea succesorilor lui Carol cel Mare de a stopa conflictele religioase , economice , politice sau de alta natura , poate fi considerata ca o perioada in care doctrinele unităţii europene au devenit mai clare. Purtând nostalgia unităţii antice pierdute, politologii, filozofii, scriitorii, juriştii acelor timpuri au încercat sa contribuie la renaşterea speranţei de a restabili unitatea intre partile disociate ale Europei. Conducători

ai unor state din acea vreme, cum ar fi Franţa sau Boemia, au propus încă din secolul al XV-lea constituirea unor confederaţii europene care, limitând suveranitatea statelor, sa aibă instituţii comune, cum ar fi o adunare in care sa se voteze cu majoritate simpla si, de asemenea, o Curte de Justiţie, un buget federal si o armata comuna.

In contradicţie, insa, cu doctrina unităţii imperiale se dezvolta si o alta concepţie de unitate, cea pontificala, lupta dusa intre Papa si regi ( împăraţi ) ducând la existenta a doua tipuri de idei de uniune ce nu puteau fi conciliate.

In aceste condiţii a apărut o noua realitate politica pe plan european care si-a impus, încet dar sigur, supremaţia , anunţând o Europa moderna in care statele suverane aveau sa deţină puterea nu numai din punct de vedere politic, ci si economic si chiar religios.

Divizarea politica, rezultata tocmai din constituirea statelor suverane, a avut drept consecinţa trasarea unor graniţe ce deveneau criterii de separare geografica, dar si lingvistică, economica , sociala. Ca urmare papalitatea a renunţat la pretenţiile exprimate anterior, dar trebuie amintit ca, deşi divizarea din punct de vedere religios nu a fost atât de importanta ca cea politica, a avut totuşi o influenta destul de mare pe planul relaţiilor interregionale.

O alta etapa importanta in lupta pentru unitatea Europei o constituie si perioada renascentista, caracterizata printr-o rapida răspândire si asimilare a ideilor noi pe întregul continent european dar si printr-o diversificare a concepţiilor intelectuale si morale.

Aşadar, aceasta epoca aduce in prim plan tipul de om "umanist", ca moştenitor al culturii antice si continuator al acesteia, in noile condiţii istorice, politice, sociale si culturale. Totodată caracteristic acestui tip de om este faptul ca el nu aparţine doar unei singure tari , ci întregii Europe, încercându-se realizarea Uniunii Europene tocmai prin dezvoltarea acestei idei in rândul populaţiei, indiferent de naţionalitatea sa.

Personalităţi marcante, ca J. J. Rouseau, I. Kant, Prondhou sau Victor Hugo, îşi vor susţine cu convingere ideile lor despre necesitatea Unităţii Europene si , chiar daca nu au fost traduse in viata la acea data , se poate afirma ca ele constituie o dovada a vechimii si permanentei speranţei in uniunea bătrânului continent.