Răspunderea pentru Nerespectarea Obligațiilor Contractuale Comerciale

Introducere

Codul comercial nu cuprinde dispoziţii privind răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din contractele comerciale. În temeiul art.1 C. com., vor fi aplicabile regulile dreptului comun, adică dispoziţiile Codului civil. Răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale constă în plata daunelor-interese (despăgubire) pentru repararea prejudiciilor (art. 1080-1086 C. Civil) În cazul când în contract s-a stipulate o clauză penală, răspunderea pentru nerespectarea obligaţiei pentru care s-a prevăzut această clauză constă în plată penalităţilor convenite (art. 1087 C. civil).

Stipularea unei clause penale pentru o anumită abatere de la prevederile contractual are drept consecinţă tranşarea definitive a răspunderii pentru acea abatere, deoarece, prin clauza penală se determină anticipat despăgubirea pe care debitorul o va plăti în cazul nerespectării obligaţiei respective. În consecinţă, creditorul nu are dreptul să pretindă despăgubiri, chiar dacă prejudicial ar fi mai mare decât cuantumul penalităţilor.

I. Tipuri de contracte comerciale si raspundrea pentru nerespectarea obligatiilor Cu privire la tipurile de contracte comerciale se disting, în general, urmă¬toarele grupuri de contracte: a) contractul de vânzare-cumpărare (cel mai important contract atât pe planul comerţului intern, cât şi a comerţului internaţional); b) con¬tractele de intermediere (contractul de mandat; contractul de comision; contractul de agency); c) contractele de concesiune (contractul de concesiune exclusivă; con¬tractul de franchising); d) contractele de transfer de tehnologie (contractul de licenţă; contractul de know-how; contractul de consulting-engineering); e) con¬tractele de finanţare a operaţiunilor comerciale (contractul de leasing; contractul de factoring).

1. Contractul de vânzare-cumpărare comecială

Potrivit art. 1294 C. civ. vânzarea este contractul prin care una din părţi (numită vânzător) se obligă să transmită celeilalte părţi (numită cumpărător) proprietatea unui bun, în schimbul unui preţ.

Definiţia art. 1294 C. civ. este valabilă şi pentru vânzarea comercială care este, şi ea, un contract consensual, perfect prin simplul acord de voinţă al părţilor (deci, este un contract bilateral-sinalagmatic, comutativ şi oneros).

Aşadar, pe plan juridic, fizionomia contractului de vânzare comercială este identică cu cea de drept civil.

Pentru ca vânzarea cumpărarea să dobândească caracter comercial este necesar a fi întrunite două condiţii specifice: să aibă ca obiect numai bunurile mo¬bile (art. 3 C. com. vorbeşte de „mărfuri sau producte") şi pentru cumpărător ope¬raţia trebuie să aibă un caracter de interpunere în procesul de schimb al bunurilor.

Interesul distincţiei între vânzarea civilă şi cea comercială este evident întru¬cât vânzării comerciale i se vor aplica unele reguli speciale ca: solidaritatea în cazul pluralităţii de debitori, curgerea de plin drept a dobânzilor, un regim special al pro¬belor, procedura reorganizării şi lichidării judiciare.

Obligaţiile vânzătorului constau în următoarele: îndatorirea de a preda bunul care face obiectul vân¬zării (cu obligaţiile accesorii de a-1 păstra şi conserva) şi îndatorirea de a răspunde de evicţiune şi de viciile bunului.

Alături de cele două obligaţii tradiţionale, tind să dobândească o individuali¬tate proprie alte două obligaţii: cea de informare a cumpărătorului şi cea de securi¬tate.

Obligaţia de garanţie. Raţiunea ec. şi juridică a contractului de vân¬zare este să transmită proprietatea unui bun de la vânzător la cumpărător. Această îndatorire a vânzătorului nu se sfârşeşte o dată cu trecerea convenţională a pro¬prietăţii, nici chiar cu predarea materială a bunului, el mai fiind obligat să asigure paşnica folosinţă a bunului cumpărat, şi, de asemenea, să-i garanteze pe cumpără¬tor împotriva viciilor (este vorba de două garanţii: garanţia pentru evicţiune şi ga¬ranţia pentru vicii).

Obligaţia de informare a cumpărătorului. Alături de cele două obligaţii tra¬diţionale (îndatorirea de a preda lucrul şi obligaţia de garanţie), doctrina şi jurispru-denţa din ţările cu economie de piaţă dezvoltată pun în lumină tot mai accentuat şi obligaţia vânzătorului profesionist de a informa pe cumpărător asupra tuturor con¬diţiilor de contractare, a modului de folosire a bunului şi asupra eventualelor peri¬cole şi a precauţiunilor necesare.

De regulă, informarea cumpărătorului se realizează prin etichetarea şi mar¬carea produsului şi prin prospectul sau instrucţiunile de folosire.

Obligaţia de securitate sau răspunderea vânzătorului pentru decese sau le¬ziuni corporale cauzate de mărfuri reprezintă o consecinţă a obligaţiei vânzătorului de a controla produsele pe care le fabrică sau le pune în circulaţie. De asemenea, această obligaţie este o consecinţă a neîndeplinirii obligaţiei de informare a cumpă¬rătorului asupra pericolelor potenţiale ale lucrului.

Obligaţiile cumpărătorului constă în plata preţului (art. 1361 C. civ.), pe lângă care acesta mai are şi obligaţia de a primi lucrul vândut şi, în anumite cazuri, obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării.

Obligaţia de a lua în primire lucrul vândut. Cumpărătorul este îndatorat să ridice bunul în locul şi timpul în care vânzătorul face predarea, respectiv la data şi locul convenit de părţi în contract, în cazul nestabilirii unui termen preluarea se face, conform principiilor generale, imediat după realizarea acordului de voinţă sau la ce¬rerea vânzătorului.

Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării. Potrivit art. 1305 C. civ., cheltu¬ielile vânzării sunt, în lipsă de stipulaţie contrară, în sarcina cumpărătorului. Prin cheltuieli ale vânzării se înţeleg cheltuieli cum ar fi, de exemplu: cheltuielile de re¬dactare a contractului şi cheltuielile de ridicare a lucrului (cheltuielile de predare cum ar fi: cântărirea, măsurarea, numărarea etc. sunt în sarcina vânzătorului).