Regimul Juridic al Societăților de Asigurări

CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN ASIGURĂRI

Secţiunea I. Scurtă privire istorică asupra comerţului cu asigurări

1. Necesitatea şi condiţiile apariţiei asigurărilor

Apariţia asigurărilor este legată de necesitatea ca oamenii să se ajute reciproc în cazul daunelor în permanentă creştere, iar a reasigurărilor pentru sprijinirea între ei a celor care administrează fondurile şi activităţile de asigurare. Altfel spus este vorba de preluarea daunelor şi a procesului de dezdăunare pe cât mai multe umere. Necesitatea apariţiei activităţii de asigurare este legată de existenţa unor posibile evenimente, care reprezintă un pericol pentru integritatea bunurilor materiale sau pentru viaţa oamenilor: calamităţi, accidente, incidente etc.

În faţa acestor pericole nevoia oamenilor de a se proteja a condus la solidarizarea acestuia în procesul de prevenire a efectelor evenimentelor (riscurile din asigurări). De-a lungul timpului societatea a încercat să găsească mijloace eficiente de prevenire şi limitare a consecinţelor acestor evenimente, însă experienţa ne arată ca desfăşurarea lor nu poate fi în totalitate prevăzută sau stopată. Prin urmare a apărut imperativul adoptării unor măsuri de protecţie pentru acoperirea pagubelor materiale sau pentru asigurarea unor condiţii de trai decente persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă prin apariţia unor invalidităţi. Au apărut astfel 2 modalităţi:

a) solidarizarea în faţa evenimentelor ce apar în viaţa unei comunităţi şi se bazează pe

contribuţia fiecărui individ cu sume mici, sub forma unor cotizaţii în vederea creării unui fond bănesc utilizat la ajutorarea acelor indivizi care au suferit prejudicii generate de evenimentele care au motivat unirea comunităţii; principiile comunităţii de risc şi mutualităţii au reprezentat baza conceptului de solidaritate, cât şi a celui de asigurare.

b) asigurarea - care apare ca un sistem de relaţii economice care implică aportul unui mare număr de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind ameninţate de pericole, persoanele concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturarea pe baza mutualităţii a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile dar nesigure. Oamenii s-au unit pentru a face faţă consecinţelor accidentelor.

Astfel, comercianţii din Antichitate practicau forme de protecţie în vederea acoperirii pagubelor produse pe perioada transportului mărfurilor. De exemplu: în legislaţia maritimă a Rodhosului se prevedea ca pierderile produse prin aruncarea peste bord a unei părţi din bunuri pentru a se putea salva restul încărcăturii, să fie suportate de toţi proprietarii de mărfuri încărcate la bord. Şi în Roma Antică existau asociaţii bazate pe solidaritate care interveneau după producerea pagubelor. Apoi, apar elementele unui contract incipient de asigurare, sub forma unui contract de împrumut în care suma garanta un transport de mărfuri la mare distanţă; în cazul în care acestea nu ajungeau la destinaţie, creditorul pierdea suma împrumutată. Acest contract se extinde treptat, fiind valabil şi existând chiar şi în evul mediu timpuriu.

2. Apariţia ideii de asigurare

Putem spune, într-un fel, că asigurarea a apărut odată cu apariţia societăţii umane. Avem cunoştinţa de două tipuri de economii care au caracterizat societatea de-a lungul timpului: economiile de schimb (realizate cu elemente corespunzătoare: pieţe de schimb, bani, instrumente financiare diverse) şi economiile naturale, în lipsa acestor elemente, acestea datând din timpuri mult mai vechi decât primele. Într-o astfel de economie naturală, putem privi conceptul de asigurare ca pe o formă de ajutorare între indivizii din societate. De exemplu, dacă o casă suferă un incendiu devastator, membrii comunităţii respective vor ajuta împreună la reconstruirea casei; altfel, nu vor primi nici ei ajutor în viitor. Acest tip de asigurare a supravieţuit până în zilele noastre în regiunile în care economiile de schimb moderne nu au pătruns decât superficial (de exemplu în unele ţări de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice).

Secţiunea a II-a. Principalele noţiuni în legătură cu asigurările

Subsecţiunea I. Asigurare – coasigurare – reasigurare – retrocesiune

Asigurarea

Asigurarea propriu-zisă, în forma cea mai simplă, clasică, dar şi cel mai frecvent întâlnită în practică, constă în protecţia financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă şi variată de riscuri. Asigurarea are la bază un acord de voinţă (contract) încheiat între asigurător şi asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului protecţie pentru riscurile pe care şi le-a asumat, obligându-se să acopere asiguratului contravaloarea daunelor (respectiv suma asigurată în cazul asigurărilor de viaţă) în caz de producere a acestor evenimente, în schimbul plăţii de către asigurat a unei sume de bani, numită "primă de asigurare". Plătind asigurătorului prima de asigurare, calculată prin aplicarea unui procent mic la valoarea asigurabilă, asiguratul primeşte în schimb garanţia de despăgubire împotriva pierderii posibile şi viitoare pentru oricare dintre riscurile incluse în condiţiile de asigurare.

Asigurarea are la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie cu primele de asigurare la crearea fondului de asigurare din care se suportă contravaloarea daunelor suferite de asiguraţi. Aşadar, în schimbul unei sume de bani relativ mici, asiguratul va avea garanţia protecţiei în faţa riscurilor, iar asigurătorul are rolul de a gestiona acest fond. Scopul asigurării îl constituie protecţia financiară, respectiv repunerea asiguratului în situaţia patrimonială existentă înainte de producerea dezastrului, şi nu obţinerea unui profit sau îmbogăţirea asiguratului. Totuşi, acest fond se poate dovedi a nu fi suficient pentru a putea acoperi daunele produse. De aceea, asigurătorii trebuie să îşi sporească fondurile prin investirea acestor sume. Este foarte important faptul că banii colectaţi de societăţile de asigurare din primele de asigurare nu aparţin acestora decât după ce a expirat termenul contractual. Până atunci, destinaţia acestor sume este legată numai de interesele asiguraţilor până la terminarea contractului. În mod deosebit, la asigurările de viaţă, dar şi la celelalte tipuri de asigurări, banii sunt încredinţaţi de către asiguraţi asigurătorilor care au obligaţia de a-i administra astfel încât să poată avea în orice moment lichidităţile necesare pentru a putea face faţă obligaţiilor de plată ce le revin din contractele de asigurare. Asigurătorul apare deci ca un custode al fondului de asigurare. în cele mai multe ţări, în special în cele cu o piaţă matură şi bine reglementată, există prevederi legale şi norme prudenţiale foarte stricte referitoare la modul de investire a sumelor disponibile (tipurile de investiţii permise, proporţia dintre acestea şi altele) pentru a se evita insolvabilitatea sau falimentul asigurătorilor. Aşadar, esenţa asigurării constă în dispersia riscului. Asiguratul transferă asupra altei persoane pericolul pierderii financiare determinate de producerea unui eveniment.

Coasigurarea

Coasigurarea reprezintă o formă de protecţie având aceeaşi esenţă economică pe care o are şi asigurarea. Ea se practică, îndeosebi, în situaţiile în care valoarea bunului (bunurilor) asigurat este foarte mare, implicând, evident, o răspundere mare a asigurătorului. în acest mod, riscul iniţial este preluat în condiţii similare de preţ (prima de asigurare) de către mai mulţi asigurători până la concurenţa valorii bunului ce se asigură. Din punct de vedere al contractului de asigurare, avem de-a face, de fapt, cu mai multe contracte încheiate de către asigurat cu fiecare dintre asigurători. Dacă valoarea asigurată depăşeşte valoarea reală a bunului, atunci se recalculează partea ce revine fiecărui asigurător, menţinându-se proporţia fiecăruia dintre ei. In cazul în care se va produce riscul asigurat, fiecare dintre cei implicaţi vor participa în aceeaşi proporţie la acoperirea daunelor. Pentru asigurat este foarte dificil să încheie aceste contracte, în special datorită cantităţii mari de muncă implicată şi, uneori, datorită lipsei de cunoaştere a ofertei de asigurare; de aceea, în marea majoritate a cazurilor, coasigurarea se realizează prin intermediul brokerilor care găsesc cele mai bune combinaţii pentru clienţii lor. Este evident că oferta de asigurare (în privinţa condiţiilor de asigurare, a termenilor contractului etc.) trebuie să fie "uniformă" pentru a se putea încheia contracte de coasigurare; altfel, este greu de crezut că acest lucru este posibil.