Accidente de Muncă

INTRODUCERE

Din momentul în care omul a început că muncească – deci să desfăşoare o activitate conştientă, o activitate de transformare a elementelor de mediu pentru a-şi asigura existenţa – datează şi primele preocupări de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă.

În secolele „preindustriale”, cercetările şi măsurile pentru ameliorarea condiţiilor de muncă, diminuarea eforturilor, mărimea randamentelor şi prevenirea accidentelor au avut un caracter sporadic şi local.

Scrierile antice relatează despre astfel de acţiuni şi despre unele măsuri exprese de protecţie a lucrătorilor, despre existenţa unor medici pe şantierele faraonice, despre măsuri de combatere a saturnismului şi a intoxicaţiei cu mercur în Grecia, la Roma, Alexandria.

Relativ la evoluţia de la empirism la ştiinţa în domeniul studiului muncii şi a accidentelor de muncă, cţteva exemple ilustrative de-a lungul secolelor sunt edificatoare.

La mijlocul secolului al XIII-lea, medicul francez ARMAND DE VILLENEUVE a dedicat bolilor profesionale şi accidentelor de muncă mai multe capitole din tratatul său de igienă, subliniind rolul factorilor de ambianţă (căldură, umiditate, publeri toxice).

LEONARDO DA VINCI (1452-1519) s-a preocupat şi de protecţia muncii, prin cercetări sistematice privind operaţiile de săpat în carierele de marmură, împărţindu-le pe timpi şi faze.

Spre mijlocul secolului XIX, VILLERME insistă asupra accidentelor datorate maşinilor şi propune mijloace pentru evitarea lor, aceleaşi preocupări manifestă şi PENAT ENGEL DOLFUS în cadrul Societăţii Industriale din Mulhouse,

În 1870, medicul suedez HOLGREN a examinat deficienţele perceperii culorilor de către mecanicii de la căile ferate şi a propus să se ţină seama de ele la încadrarea personalului feroviar. În 1890, F. KRAEPALIN şi-a dezvoltat teoria sa despre curba de lucru şi oboseală. În acelaşi an, A. BINE şi T. SIMON au pus bazele sistemului lor de teste pentru examinarea inteligenţei.

Spre finele secolului XIX-lea şi începutul secolului XX iau naştere şi încep să se dezvolte ca ramuri distincte fiziologia muncii, psihologia muncii, sociologia muncii, ergonomia, protecţia muncii.

Din ansamblul practicilor şi cercetărilor vizţnd relaţia omului cu munca, s-a conturat, în decursul timpului, ca obiectiv distinct, protejarea muncitorului împotriva accidentelor de muncă. S-a menţionat deja că primele măsuri conştient şi strict preventive datează încă din antichitate. În majoritatea cazurilor, însă, accidentele de muncă erau considerate o fatalitate. Ulterior, factori multipli dependenţi de revoluţia industrială a secolului al XIX-lea şi de progresul general al cunoaşterii au impus ca o problemă deosebit de importantă necesitatea eliminării sau cel puţin a reducerii lor, ceea ce s-a reflectat şi în apariţia unor reglementări juridice specifice.INTRODUCERE

Din momentul în care omul a început că muncească – deci să desfăşoare o activitate conştientă, o activitate de transformare a elementelor de mediu pentru a-şi asigura existenţa – datează şi primele preocupări de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă.

În secolele „preindustriale”, cercetările şi măsurile pentru ameliorarea condiţiilor de muncă, diminuarea eforturilor, mărimea randamentelor şi prevenirea accidentelor au avut un caracter sporadic şi local.

Scrierile antice relatează despre astfel de acţiuni şi despre unele măsuri exprese de protecţie a lucrătorilor, despre existenţa unor medici pe şantierele faraonice, despre măsuri de combatere a saturnismului şi a intoxicaţiei cu mercur în Grecia, la Roma, Alexandria.

Relativ la evoluţia de la empirism la ştiinţa în domeniul studiului muncii şi a accidentelor de muncă, cţteva exemple ilustrative de-a lungul secolelor sunt edificatoare.

La mijlocul secolului al XIII-lea, medicul francez ARMAND DE VILLENEUVE a dedicat bolilor profesionale şi accidentelor de muncă mai multe capitole din tratatul său de igienă, subliniind rolul factorilor de ambianţă (căldură, umiditate, publeri toxice).

LEONARDO DA VINCI (1452-1519) s-a preocupat şi de protecţia muncii, prin cercetări sistematice privind operaţiile de săpat în carierele de marmură, împărţindu-le pe timpi şi faze.

Spre mijlocul secolului XIX, VILLERME insistă asupra accidentelor datorate maşinilor şi propune mijloace pentru evitarea lor, aceleaşi preocupări manifestă şi PENAT ENGEL DOLFUS în cadrul Societăţii Industriale din Mulhouse,

În 1870, medicul suedez HOLGREN a examinat deficienţele perceperii culorilor de către mecanicii de la căile ferate şi a propus să se ţină seama de ele la încadrarea personalului feroviar. În 1890, F. KRAEPALIN şi-a dezvoltat teoria sa despre curba de lucru şi oboseală. În acelaşi an, A. BINE şi T. SIMON au pus bazele sistemului lor de teste pentru examinarea inteligenţei.

Spre finele secolului XIX-lea şi începutul secolului XX iau naştere şi încep să se dezvolte ca ramuri distincte fiziologia muncii, psihologia muncii, sociologia muncii, ergonomia, protecţia muncii.

Din ansamblul practicilor şi cercetărilor vizţnd relaţia omului cu munca, s-a conturat, în decursul timpului, ca obiectiv distinct, protejarea muncitorului împotriva accidentelor de muncă. S-a menţionat deja că primele măsuri conştient şi strict preventive datează încă din antichitate. În majoritatea cazurilor, însă, accidentele de muncă erau considerate o fatalitate. Ulterior, factori multipli dependenţi de revoluţia industrială a secolului al XIX-lea şi de progresul general al cunoaşterii au impus ca o problemă deosebit de importantă necesitatea eliminării sau cel puţin a reducerii lor, ceea ce s-a reflectat şi în apariţia unor reglementări juridice specifice.