Acțiunea în Anulare a Sentințelor Arbitrate Străine

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUŢIA ARBITRAJULUI

1. SCURT ISTORIC

1.1. Arbitrajul pe plan internaţional. Elemente de drept comparat.

In materia arbitrajului sediul materiei l-au reprezentat, încă de la început, codurile de procedură civilă adoptate în primii ani ai veacului trecut, impregnate de liberalismul revoluţiei franceze. Chiar mai devreme de secolul trecut, prin Decretul nr. 12 din 24 august 1790, arbitrajul era reglementat în termeni favorabili, fiind considerat „mijlocul cel mai raţional de a soluţiona contestaţiile dintre cetăţeni", nu prin intermediul judecătorilor, ci al unor persoane particulare învestite cu încrederea deplină a părţilor. Codul francez de la 1807 oferă cadrul legal pentru organizarea arbitrajului ad-hoc, prima dintre formele pe care le-a cunoscut instituţia. Din el s-a inspirat Codul civil român de la 1865 (în vigoare şi astăzi), inclusiv Cartea a IV-a, dedicată arbitrajului ad-hoc. De remarcat că textul prevederilor franceze iniţiale era rigid şi complicat, supunea arbitrajul dominaţiei justiţiei statale şi instituia multiple căi de reformare a hotărârilor pronunţate în cadrul controlului de legalitate (uneori paralizant), exercitat de aceleaşi instanţe statale. în timp, procedura a fost fluidizată, regulile simplificate, au fost limitate căile de desfiinţare a hotărârilor.

Dezvoltarea interesului pentru instituţie trebuie direct legată de progresul industriei, al societăţilor industriale deşi arbitrajul nu era o necunoscută nici chiar în perioada antică. începuturile sale îndepărtate, pierdute în timp, au favorizat de altfel opinii doctrinare care au susţinut că este anterior justiţieipublice, că a fost forma primară de existenţă a acesteia . Cert este că linia ascendentă, fermă în evoluţia sa, a început o dată cu perioada de expansiune a industriei şi comerţului, hrănind şi demonstrând necesitatea unei jurisdicţii adecvate domeniului.

Ulterior, pe măsura dezvoltării interesului pentru această alternativă particulară de judecată, au apărut instituţiile arbitrale, ca forme organizatorice şi funcţionale, centre permanente având vocaţia de a soluţiona, în principiu, orice litigiu cu care sunt solicitate, sesizate. O simplă statistică privitoare la anii apariţiei a câteva mari asemenea centre, considerate tradiţionale, demonstrează evoluţia rapidă în timp, inclusiv sub aspectul formelor organizatorice, fapt ce-i demonstrează viabilitatea. Pentru ilustrarea ideii, enumerăm câteva astfel de date, în ordinea apariţiei; în 1892, din iniţiativa Corporaţiei Oraşului Londra, a fost înfiinţată Curtea de Arbitraj Internaţional din Londra (LCIA), a cărei principală funcţie constă în a asigura din punct de vedere administrativ realizarea procedurii arbitrale; în 1917 a fost înfiinţat Institutul de Arbitraj de la Camera de Comerţ din Stockholm (SCC), care a fost organizat în mod oficial în 1949, propunându-şi ca ţel rezolvarea disputelor din domeniul comerţului, industriei şi transportului; Camera Internaţională de Comerţ (ICC), a fost înfiinţată în 1923, în temeiul legislaţiei franceze din 1901 şi este singura instituţie arbitrată care activează strict în sfera litigiilor internaţionale, având o structură organizatorică şi procedurală adecvată; Asociaţia Americană de Arbitraj, cea mai reprezentativă dintre instituţiile în domeniu de pe continentul american, a fost creată în anul 1926 ca un serviciu public, non-profit, în cadrul căruia rezolvarea litigiilor este asigurată de membrii săi; Centrul Internaţional pentru Soluţionarea Disputelor de Investiţii (ICSID) de pe lângă Banca Mondială, înfiinţat de către Convenţia de la Washington din 1965, îşi propune să promoveze un climat de încredere reciprocă între state şi investitori, care ar duce la o creştere a direcţionării resurselor către ţările aflate în curs de dezvoltare. Spre a dobândi competenţă de soluţionare a litigiilor prin acest for, e necesar ca disputa să fi apărut între două state contractante şi să fie determinată de o „investiţie" .

Şi, în sfârşit, cel mai recent set de reguli în domeniu este promovat de Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL). Comisia a fost înfiinţată de Către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în decembrie 1966 cu scopul de a asigura „armonizarea progresivă şi unificarea legislaţiei comerţului inter naţional”. Aşa cum am aminteam în cele expuse anterior, în iunie 1985 organismul a adoptat legea model UNCITRAL pe care multe state au preluat-o direct, încorporând-o în propriul sistem legislativ, altele, cum este şi cazul ţării noastre, au utilizat-o ca sursă în elaborarea propriei legi, însuşindu-şi-o astfel indirect.

Instituţiilor menţionate, cu tradiţie în domeniu (deşi nu sunt singurele), li se adaugă categoria celor mai nou apărute, dar care pun în evidenţă aria de aplicabilitate tot mai întmsă a arbitrajului. Aparţin acestui nou val centre ca: Centrul Regional de la Cairo pentru Arbitrajul Comercial Internaţional, Centrul internaţional pentru reglementarea diferendelor în materie de proprietate intelectuală. Primul a fost înfiinţat în 1978, din iniţiativa celor 44 de state asiatice şi africane participante la a 19-a Sesiune a Comitetului Legal Consultativ Africano-Asiatic (AALCC). Iniţial, sediul Centrului a fost experimental stabilit la Cairo, pentru doar trei ani, pentru ca în 1983 să fie permanentizată funcţionarea sa în capitala Egiptului. Este apreciat ca având un rol esenţial în promovarea relaţiilor economice dintre ţările din zonă. Derulează un program foarte generos de pregătire şi instruire, a contribuit la adoptarea noii legi egiptene în domeniul arbitrajului . Cel de-al doilea exemplu, Centrul OMPI, este o instituţie de organizare sau de administrare a arbitrajului comercial internaţional, specializat în arbitrajele din domeniul proprietăţii intelectuale. Este unitate administrativă a Biroului Internaţional al Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale - OMPI cu sediul în Elveţia, la Geneva şi administrează patru proceduri de reglementare extrajudiciară a litigiilor: medierea, arbitrajul, arbitrajul accelerat şi o procedură combinată de mediere, urmată, în caz de nereuşită, de arbitraj. Dispune de regulamente distincte pentru fiecare din aceste proceduri, remarcabile pentru claritatea şi precizia lor.

Suportul legislativ adoptat a dat una din explicaţiile creşterii sferei de interes pentru arbitraj. Convenţiile reprezentative în domeniu devin cea de-a doua coordonată utilă analizei evoluţiei instituţiei.