Acțiunea normelor juridice în timp, spațiu și asupra persoanelor

Conceptul de norma juridica si trasaturile acesteia

Pentru a putea vorbi despre actiunea normelor juridice in timp, spatiu si asupra persoanelor, este necesar ca mai intai sa stim ce inseamna norma juridica.

Norma juridica, arata N. Djuvara, are inteles pentru ca ea se refera la cazuri particulare. Din observarea drepturilor individuale s-a degajat, in mod treptat, norma generala, care traieste mai intai in constiinta publica si apoi trece precizata in legislatia pozitiva. Homer ne descrie organizarea sociala antica elena. De cate ori se producea un conflict important, regele chema la sfat cativa batrani, aducea pe impricinati in fata sa si apoi hatara cum este drept. Aceasta hotarare se numea “thenistes” si, cum hotararea se respecta in toate cazurile similare, s-a format astfel cu incetul, ideea unei norme generale prin amintirea pastrata de judecator a hotararilor date si prin necesitatea rationala, ca in aceleasi cazuri sa se aplice aceleasi solutii.

Ca element constitutiv al dreptului, “celula de baza” a acestuia, norma juridica poate fi definita lapidar ca o regula de conduita, instituita de puterea publica sau recunoscuta de aceasta, a carei respectare este asigurata, la nevoie, prin forta coercitiva a statului. Scopul normei juridice corespunde finalitatii dreptului, si anume de a asigura convetuirea sociala orientand comportarea oamenilor in directia promovarii si consolidarii relatiilor sociale poatrivit idealurilor si valorilor ce guverneaza societatea respectiva.

Desi cotata ca sistem juridic elemntar, abordarea si analiza trasaturilor normei juridice in doctrina juridica vadeste bogatia inepuizabila a acesteia.

Dintr-o perspectiva sociala mai larga, am releva in primul rand violabilitatea normei juridice, trasatura care deosebeste de acele regularitati (de pilda cele care exprima legi ale naturii) care impun, in virtutea caracterului lor legic relatiile necesare, invariabile, care nu cunosc o alta alternativa. Spre deosebire, norma juridica poate fi nerespectata, ignorata, incalcata, atitudini care desigur nu constituie o varianta dezirabila in raport cu dispozitia normei juridice.

Norma juridica are un caracter prescriptiv, ea stabileste “ceea ce trebuie sa fie”, impune o anumita conduita constand dintr-o actiune s-au inactiune umana indreptata intr-o anumita directie, in vederea realizarii unui anumit scop.

Aceasta inseamna ca, in acelasi timp, norma juridica este o expresie valorica, deoarece opteaza, in numele unor interese, aspiratii, idealuri pentru o anumita varianta, comportamentala, instituind un model care exprima exigentele societatii unui anumit timp istoric.

Norma juridica are un caracter volitiv, ea intruchipeaza si oficializeaza vointa sociala, iar intr-un stat democratic vointa generala majoritara.

Asa cum subliniaza profesorul N. Popa, norma juridica implica un raport intersubiectiv, ceea ce exprima trasatura generala a dreptului de a avea semnificatii cu privire la viata sociala, la relatiile dintre oameni, la actiunile externe ale persoanelor, aspect care distinge, intre altele norma juridica de norma morala care poate privi relatiile individului cu sine insusi s-au cu divinitatea.

Prin natura sa, norma juridica este o regula cu caracter general si impersonal. Ea se refera la elemnte comune tuturor situatiilor dintr-o anumita categorie fiind menita sa se aplice la un numar nedifinit de cazuri si persoane. Caracterul impersonal nu inseamna insa ca fiecare norma vizeaza de fiecare data toate persoanele. Unele norme se pot referi la toti cetatenii, altele numai la o anumita categorie de persoane ca de exemplu, cei care se inacdreaza intr-un anumit statut social (functionari publici, proprietari, chiriasi, etc.).

Trebuie mentionat ca normele juridice care se refera la un organ unipersonal (presedintele statului, primul-ministru, etc.) nu isi pierd caracterul impersonal deoarece ele au in vedere functia ca atare, intregul sir de persoane ce vor ocupa functia respectiva si nu o anumita persoana.

Norma juridica este tipica deoarece retine doar “trunchiul comun” ceea ce este caracteristic unei situatii, fara a evoca diferentele individuale.

Aceasta trasatura descinde din generalitatea normei de drept. Ca model de conduita, norma de drept urmareste o reducere si o egalizare a insusirilor semnificative ale relatiilor sociale si izolarea, neconsiderarea diferentelor individuale nesemnificative. Formarea tipului de conduita si grija pentru acceptarea sau impunerea sa in practica relatiilor sociale se realizeaza in vederea codificarii actiunii, a uniformizarii sale, a modelarii acesteia in raport cu un interes social legalmente protejat.

Pentru a putea formula identicul, repetabilul intr-o norma juridica, legiuitorul cauta generalul, ceea ce este universal intr-un manunchi de relatii sociale si, in raport de aceasta formuleaza tipul conduitei. Subordonarea fata de conduita-tip prevazuta in norma juridica reprezinta o cale importanta de realizare a socializarii individului, de invatare a modului social de existenta. Desigur, dreptul va putea stabili cu exactitate principiile formalizate ale convetuirii sociale daca va lua in considerare, cu ocazia fixarii variantelor de comportament, a tipului de conduita, a mecanismelor psiho-sociale complexe implicate in procesul devenirii social-umana a individului, a cooperarii lui in societate.

In realizarea tipului de conduita, legiuitorul pleaca si de la alte dat-uri, cum ar fi: inclinatia spre dependenta individului si nevoia sa de supunere fata de norma. Inclinatia spre dependenta este explicabila si determinata de eforturile individului spre integrare, iar nevoia sa de supunere la norme creaza tendinte de conformism, ceea ce implica atat conformitatea cu legile, cat si conformitatea cu ceilalti.

Norma juridica are un caracter obligatoriu, intervenind in domenii esentiale ale societatii, domenii care fie ca sunt contingente guvernarii, fie ca privesc fiinta sociala, publica sau privata, a individului. Norma juridica contine prevederi care nu sunt lasate la liberul arbitru al subiectului; ele sunt impuse acestuia intr-o varietate de modalitati. Obligativitatea comandamentului juridic urca pana la imperativ in domeniul dreptului public si coboara pana la permisiv in dreptul privat. Cu alte cuvinte, obligativitatea normei juridice este dictata de scopul acesteia – necesitatea asigurarii ordinii sociale.