Acțiunea Penală

Într-un stat de drept, ordinea juridică se stabileşte şi se menţine cu ajutorul normelor de drept. Aceste norme prevăd reguli de conduită, pe care trebuie să le respecte membrii colectivităţii, precum şi sancţiunile ce vor fi aplicate în cazul încălcării lor.

Regulile de drept – în majoritatea lor – sunt exprimate într-o anume formă: legea

Stabilirea prin lege a faptelor care constituie infracţiuni, precum şi a cadrului de sancţiuni penale, are un dublu rol: în primul rând să arate membrilor societăţii care sunt faptele interzise de legea penală şi, totodată, să-i avertizeze cu privire la consecinţele săvârşirii unor astfel de fapte, îndeplinind astfel funcţia de prevenire generală, iar în al doilea rând să asigure corecta încadrare a faptelor prin care ar fi încălcată legea penală, şi o justă sancţionare a celor care au săvârşit asemenea fapte, deci funcţia de prevenire specială.

Capitolul I – Noţiunea de acţiune penală

Încălcarea normei penale dă naştere unui raport juridic de drept substanţial între stat şi infractor, în baza căruia statul are dreptul să tragă la răspundere penală pe infractor, iar acesta are obligaţia de a suporta toate consecinţele ce decurg dintr-o eventuală condamnare. Uneori, prin încălcarea acestor norme, se produc şi anumite pagube materiale; în acest caz se naşte şi un raport de drept civil, în baza căruia cel păgubit poate pretinde reparaţii materiale sau morale.

În alte situaţii, fapta penală deschide calea şi pentru exercitarea altor acţiuni (disciplinare, administrative), dar care sunt acţiuni extrapenale.

Deducerea raporturilor de drept penal şi de drept civil, în faţa organelor competente se face pe calea unei acţiuni judiciare. Astfel, raportul juridic penal material este dedus în faţa organelor penale prin promovarea acţiunii penale, iar raportul juridic de drept civil prin exercitarea acţiunii civile.

Prin intermediul acţiunii penale, în cadrul procesului penal, se realizează aplicarea normelor penale privitoare la infracţiuni şi pedepse, se valorifică dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, se constată infracţiunea săvârşită, se stabileşte periculozitatea şi vinovăţia făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse corespunzătoare. Sau, în alte cazuri, se constată inexistenţa infracţiunii sau nevinovăţia celui supus judecăţii, ori se constată existenţa vreunei cauze care înlătură sau exclude aptitudinea funcţională a acţiunii penale (fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală, a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului).

În literatura de specialitate noţiunea de acţiune, în general, este discutată sub două aspecte, cel al dreptului material (substanţial) şi cel al dreptului formal (procesual).

Sub aspect material, acţiunea penală constituie expresia dreptului de a trage la răspundere penală pe făptuitor, dreptul statului de a promova acţiunea penală născută din încălcarea normei juridice de incriminare. Altfel spus, dreptul pe care unul dintre subiecţii raportului juridic (subiectul pasiv al infracţiunii) îl are de a impune, prin intermediul organelor judiciare competente, celuilalt subiect (subiectul activ al infracţiunii) respectarea dreptului încălcat. Săvârşirea unei infracţiuni face ca dreptul virtual al statului de a obţine, prin organele sale, aplicarea sancţiunilor de drept penal infractorilor, să capete eficienţă reală.

Sub aspect procesual, acţiunea penală este instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea dinamizării procesului penal şi a realizării scopului său

Acţiunea penală este deci mijlocul juridic prin care se realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului, precum şi a persoanei juridice

Prin folosirea in rem a acţiunii penale se declanşează activitatea procesuală, iar prin efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea in personam şi la exercitarea ei, se dinamizează activitatea organelor judiciare până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Cele două aspecte ale noţiunii de acţiune se confundă de multe ori, deşi acţiunea în sens procesual se pune în mişcare şi se exercită numai pe baza dreptului la acţiune în sens material. Deosebirea dintre cele două aspecte explică de ce poate să existe dreptul la acţiune, în sens material, fără însă a se putea pune în mişcare acţiunea penală în sens procesual (nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de normele dreptului procesual).

În ştiinţa dreptului procesual penal au fost date numeroase definiţii acţiunii penale, care – deşi uneori diferite într-o oarecare măsură - sunt apropiate în esenţă, întrucât prefigurează în acelaşi mod obiectul acţiunii penale, obiect pe care îl determină expres şi categoric chiar legea (art. 9 din Codul de procedură penală).

Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal, de unde rezultă că acţiunea penală nu are ca obiect aplicarea sancţiunii penale, întrucât ar însemna a reduce posibilitatea exercitării acţiunii penale numai în faza de judecată, concluzie inexactă întrucât acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Acţiunea penală constituie instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea tragerii la răspundere a celui vinovat de comiterea unei infracţiuni

Acţiunea penală este condiţia necesară ca o instanţă să exercite atribuţiile sale jurisdicţionale. Acţiunea trasează în acelaşi timp limitele în care se exercită aceste atribuţiuni, ele fiind în mod obişnuit determinate de actul procesual prin care s-a făcut cererea în justiţie. Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care odată învestită este obligată să judece. Instanţa nu poate judeca o cauză decât în măsura în care se exercită împotriva inculpatului o acţiune penală, întrucât aceasta este energia care însufleţeşte întreg procesul.

În ceea ce priveşte definirea acţiunii penale este de remarcat faptul că unii autori au pornit de la terminologia folosită în codurile de procedură penală în vigoare. Aşa s-a ajuns într-un timp la părerea majoritară potrivit căreia acţiunea penală se naşte din infracţiune. Din terminologia folosită de aproape toate codurile de procedură penală moderne (mai ales cele europene) rezultă, aproape invariabil, aceeaşi concluzie. Asemănător s-a exprimat şi legiuitorul nostru atât în cazul codului de la 1864, art. 1: „Orice infracţiune a legii penale dă naştere la o acţiune publică şi poate produce şi o acţiune privată“, cât şi al celui din anul 1936, art. 1: „Orice infracţiune dă naştere la o acţiune penală şi poate da loc totodată la o acţiune civilă“. Ambele au la bază ideea că acţiunea penală se naşte din infracţiune.

De altfel formularea împărtăşită de unii autori, că acţiunea penală izvorăşte automat şi invariabil din faptul penal săvârşit, fără nici o excepţie, a fost menţinută în continuare şi de Codul de procedură penală din 1936, cu toate modificările ce i-au fost aduse până în anul 1960.

Această formulare a fost criticată pe considerentul că ea nu exprimă corect relaţia dintre norma juridică de drept substanţial, care stă la baza dreptului la acţiune, şi norma juridică procesuală, care reglementează exerciţiul acţiunii. Pe bună dreptate s-a susţinut şi se susţine că ceea ce se naşte din infracţiune nu este acţiunea, ci dreptul la acţiune care poate fi valorificat, apoi, în faţa organelor judiciare. Acţiunea nu se naşte din săvârşirea faptului ilicit, ci din norma juridică ce proclamă ilicitul; ceea ce apare din săvârşirea faptului ilicit este folosinţa (exerciţiul) acţiunii. Până în momentul în care s-a comis faptul ilicit acţiunea conferită de norma juridică există numai virtual, ca putere juridiceşte creată, din acel moment acţiunea a devenit exercitabilă (folosibilă), adică o putere cu o eficienţă reală. Dreptul la acţiune există în mod virtual ca instituţie juridică din momentul prescrierii normei penale.

Folosinţa ei este determinată însă numai de comiterea infracţiunii, întrucât prin violarea normei penale se dă naştere raportului juridic care trebuie adus în faţa organelor judiciare, prin exercitarea acţiunii penale.

În doctrina occidentală, s-a subliniat adesea că acţiunea nu trebuie confundată cu exercitarea acesteia.