Actul Căsătoriei în Legislația Română Actuală

Motto :

Căsnicia este o artă : trebuie să o creezi din nou în fiecare zi.

( Rabindranath Tagore )

Căsătoria este fără îndoială, starea de perfecţiune socială.

( Napoleon I )

ACTUL CĂSĂTORIEI ÎN LEGISLAŢIA ROMÂNĂ ACTUALĂ

1. Căsătoria - act juridic de natura dreptului familiei

1.1. Evoluţia căsătoriei şi familiei în dreptul românesc

Căsătoria ca instituţie a apărut cu mult înaintea creştinismului, jucând un rol crucial din punct de vedere social şi economic din timpuri îndepărtate. Căsătoria, comuniune de viaţă şi de iubire este un bun autentic al umanităţii. Căsătoria este unul din evenimentele de seamă din viaţa oamenilor. Ea este o uniune liber consimţită, cu scopul de a forma o familie.

Familia este considerată ca fiind temelia societăţii. Ea devine apoi element de stabilitate socială, deoarece relaţiile din cadrul ei dau tonul relaţiilor din societate. Stabilitatea ei determină stabilitatea societăţii.

Apariţia şi evoluţia căsătoriei şi familiei din cele mai vechi timpuri istorice

În cadrul gintei matriarhale s-a trecut de la familia înrudită prin sânge având la bază căsătoria pe grupe, adică un grup de bărbaţi erau soţii unui grup de femei de o anumită generaţie, la familia bazată pe căsătoria pereche adică soţul avea o soţie principală printre mai multe soţii, iar soţia avea un soţ principal printre mai mulţi soţi.

Apariţia gintei patriarhale aşează accentul pe bărbat ca centru al familiei dacice poligamice. În epoca statală, creşterea proprietăţii private şi transformările din sistemul succesoral au determinat consacrarea familiei monogame.

În final familia dacică a devenit, pe lângă monogamă, patrilocală şi patrilineară adică, soţia locuia în casa bărbatului iar descendenţa se stabilea pe linie paternă, copii rămânând în familia tatălui dupa moartea acestuia. De creşterea copiilor mici se ocupau cu predilecţie mamele. De la o anumită vârstă , de educarea copiilor pentru viaţă se ocupau bărbaţii în cazul baieţilor şi mamele în cazul fetelor.

În cadrul familiei soţia avea un statut inferior bărbatului fapt relevant de obligativitatea uciderii acesteia la moartea soţului şi pedepsirea cu moartea a adulterului soţiei.

În Dacia-Romană normele juridice care reglementau familia şi căsătoria erau distincte în funcţie de statutul juridic al persoanei. Numai cetăţenii romani aveau conubium (jus connubii)- era acel drept recunoscut unei persoane de a încheia căsătorie valabilă conform cu ius civile. Acesta avea o accepţiune obiectivă ce însemna aptitudinea generală de a încheia o căsătorie. Accepţiunea subiectivă era aptitudinea relativă a unei persoane de a se căsători cu o anumită persoană. Prin urmare numai căsătoriile încheiate între aceştia erau considerate legitime de către dreptul roman.

Organizată pe principii patriarhale, familia se axa în jurul unei puteri, a şefului de familie (pater familias), a cărui autoritate unică se exercită asupra soţiei (manus)- femeia părăsea familia de origine rupând astfel legăturile agnatice cu aceasta, şi intră în familia soţului dobândind în noua familie drepturi noi, respectiv dreptul de succesiune şi dreptul la rudenia civilă, agnaţiunea , în aceste condiţii ea nu putea fi emancipată şi nici dată spre adopţie, asupra copiilor (patria potestas), asupra sclavilor (dominica potestas) şi asupra bunurilor (dominium).

Familia şi căsătoria la începutul evului medieval a suferit o schimbare constând în aceea că familia mare de tip zadruga existentă la sclavi, a fost schimbată la romani cu familia de tip lastar, în sistemul patriliniar şi patrilocal, cu aspecte de endogamie vicinala şi exogamie patronimică.

Aceste trăsături ale familiei, deosebesc familia românească de cea germanică, slavă, bulgară, pecinegă sau cumană, ceea ce anulează susţinerile că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării.

Căsătoria era precedată de logodnă, o promisiune de căsătorie binecuvântată de preot şi garantată prin oferirea de inele şi a unei sume de bani, cu titlul de arvună, de către logodnic familiei fetei. Logodna se realiza cu consimţământul mirilor şi în cadrul tainei cununiei realizate de biserică. Dacă nu exista ş consimţământul părinţilor se recurgea la răpirea fetei de către pretendentul ei (căsătorie cu fuga).