Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht

Uniunea Europeană există şi funcţionează în virtutea a patru tratate: Paris - 1951, Roma - 1957, Maastricht - 1992, Amsterdam - 1997. Obiectivele, competenţele şi instrumentele de acţiune se găsesc dispersate în ansamblul acestor tratate. Fapt este că, din momentul ratificării lor şi până în prezent, s-au produs transformări importante. De aceea, se resimte necesitatea unui tratat de bază care să reflecte nu numai trăsăturile esenţiale ale statului actual de integrare, dar care să deschidă noi căi de acţiune in viitor. Marea provocare a secolului XXI rămâne integrarea politică a UE, mult rămasă în urmă în raport cu cea economică. Indiferent de forma pe care o va îmbrăca, Uniunea Politică va transforma Uniunea Europeană intr-o superputere capabilă să joace un rol considerabil în configurarea ordinii mondiale.

• Actul Unic European

Un moment important al procesului de integrare europeană, l-a constituit adoptarea Actului Unic European.

Actul unic european a revizuit Tratatul de la Roma şi a introdus Piaţa Unică Europeană şi Cooperarea Politică Europeană.

Completarea şi modificarea Tratatului de la Roma s-a realizat prin preambulul Actului Unic European în care se precizează voinţa de a transforma totalitatea relaţiilor dintre statele membre ale Comunităţilor Europene într-o Uniune Europeană. Constituirea Uniunii Europene urma să se efectueze pe de-o parte, pe baza celor trei Comunităţi Europene (primul pilon), iar pe de altă parte pe baza Conlucrării Politice Europene (al doilea pilon) . Prin intermediul articolelor 1-3 din Actul Unic European, cele trei Comunităţi Europene au fost reunite din punct de vedere organizatoric cu Conlucrarea Politică Europeană, într-o confederatio sine nomine, care însă nu a primit încă denumirea de Uniune Europeană.

Din punct de vedere al conţinutului, primul pilon al Actului Unic European a determinat o evoluţie importantă a procesului de integrare europeană, prin faptul că s-a decis crearea treptată a unei pieţe interne până la 31 decembrie 1992 şi extinderea competenţei Comunităţilor în noi domenii (de exemplu, politica în domeniul mediului). De asemenea, s-a convenit extinderea adoptării deciziilor în cadrul Consiliului de Miniştri cu majoritate calificată, sporirea competenţelor Parlamentului European şi delegarea de competenţe a Consiliului către Comisia Europeană.

Un principiu de bază al Actului este acela al „subsidiarităţii”. Acesta înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul guvernului european. Legile si regulamentele care asigură egalitate tratament se referă la un număr mare de domenii, începând cu legea asupra companiilor, a libertăţii de stabilire - permiţând oamenilor de afaceri să creeze întreprinderi proprii in statele membre si a armonizării standardelor tehnice şi sfârşind cu taxele, legislaţia în domeniul transportului şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor.

Prin intermediul celui de-al doilea pilon, Conlucrarea Politică Europeană a fost formalizată din punctul de vedere al dreptului internaţional, fiind preluată mai târziu, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în cadrul Politicii externe şi de securitate comună (PESC).

1. Acţiunile premergătoare Actului Unic European care au creat premisele semnării acestuia

Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986, de nouă ţări (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Spania, Irlanda, Anglia, Luxemburg şi Portugalia), iar la Haga la 28 februarie 1986 de către celelalte trei state (Italia, Grecia şi Danemarca care au organizat un referendum în acest scop). A.U.E. marchează o nouă etapă în procesul de realizare a pieţei interioare Comunitare şi a relansat acţiunea comunitară, constituind un moment foarte important al istoriei U.E. El evidenţiază politica statelor membre de a pune capăt stagnării construcţiei comunitare, conciliind cele două curente care s-au evidenţiat în procesul construcţiei europene cooperare interstatică şi acţiunea supranaţională - prefigurând U.E.

Dar până la semnarea Actului Unic European au avut loc mai multe acţiuni în această direcţie, printre care cele mai importante au fost:

Raportul Davignon, adoptat în 1970 de către miniştrii de externe la Luxemburg, care prevedea cooperarea politică a celor şase state în scopul informării şi consultării regulate cu privire la cele mai importante probleme internaţionale. Comisia Comunităţilor Europene primea dreptul de a da avize în situaţiile în care lucrările miniştrilor de externe antrenau efecte asupra activităţii Comunităţilor.

Întâlnirea la nivel înalt de la Copenhaga din 14-15 decembrie 1973 a adoptat o declaraţie asupra identităţii europene, în cadrul căreia statele membre încercau să definească liniile politice directoare şi responsabilitatea Europei în viaţa internaţională.

Consiliul European de la Haga din decembrie 1976 a stabilit ca obiectiv al cooperării elaborarea unei politici externe comune, subliniind că aceasta era limitată la sectoarele în care statele membre erau de acord să-şi exercite suveranitatea de o manieră convergentă.

Raportul de la Londra din 1981 a consacrat prezenţa Comisiei la toate nivelurile de cooperare politică şi a stabilit o procedură de criză.

Comunicatul final al întâlnirii şefilor de state şi guverne de la Paris din 21- 22 octombrie 1972 a proclamat voinţa participanţilor de a transforma relaţiile lor politice şi economice într-o Uniune Europeană.

Întâlnirea la nivel înalt de la Paris din 10 -11 decembrie 1974 a instituţionalizat sub denumirea de Cosiliul European, conferinţele la nivel înalt, care, reunindu-se de cel puţin trei ori pe an a devenit o instanţă aflată deasupra tuturor instituţiilor comunitare având vocaţia de a trata ansamblul problemelor europene. La aceeaşi conferinţă s-a adoptat principiul alegerii Parlamentului European prin sufragiu universal direct, principiu concretizat prin adoptarea de către Consiliul Comunităţilor, la 20 septembrie 1976, a Actului relativ la alegerea Parlamentului European şi care a fost pus în aplicare pentru prima oară la alegerile din 1979. Şefii de state şi guverne au decis la aceeaşi Conferinţă să se introducă cât mai curând votul majoritar la adoptarea hotărârilor de către Cosiliu . Tot la Paris, in 1974, primul ministru belgian Tindemans a fost însărcinat să redacteze un raport în care să definească conceptul Uniunii Europene. Prezentat la 29 decembrie 1975, acest raport a fost considerat de unele state ca fiind prea prudent, iar de altele ca mergând direct pe concepţia federalistă.