Adopția

CONSIDERAŢII GENERALE.

Privită ca fapt social, adopţia este una dintre expresiile cele mai nobile ale generozităţii prin care se face dovada solidarităţii noastre. Din punct de vedere al specialităţii noastre, adopţia este o ficţiune juridică prin care filiaţia firească şi raporturile de rudenie firească sunt înlocuite cu o filiaţie civilă, respective, cu legături de rudenie civilă.

Filiaţia adoptivă este definită de unii autori ca fiind o creaţie a legii. Aceasta se naşte din adopţie şi generează rudenia civilă. De asemenea, prin adopţie se stabileste filiaţia dintre adoptat şi adoptator, precum şi legături de rudenie între adoptat si rudele adoptatorului. Rudenia civilă se substituie celei fireşti, adoptatul şi descendenţii săi devin rudă cu adoptatorul şi rudele acestuia. Cu titlu de excepţie, în cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv, încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai in raport cu parintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.

La români adopţia joaca un rol foarte important deoarece, în lipsă de descendenţi, prin adopţie se asigură perpetuarea numelui şi a cultului domestic .

Românii spuneau că adopţia imită natura, adoptatul fiind considerat un adevărat fiu al adoptatorului. Adopţia era intrebuinţată chiar de către împăraţi, în vederea transmiterii ereditare a demnităţii imperiale. Dacă privim în trecut la alte popoare, găsim adoptia în C. civ. francez de la 1804. Atunci a fost admisă datorită insistenţelor lui Napoleon Bonaparte, care dorea ca pe această cale, să poată lăsa un moştenitor la tronul Franţei.

Adopţia a existat şi în vechile noastre legiuiri. Astfel, Codul Calimach o numea ”înfială”, iar Codul Caragea conţinea următoarea prevedere: ”Facerea de fii de suflet este dar spre mângâierea celor ce nu au copii”.

Codul nostru civil de la 1864, modificat în 1906, permitea adopţia numai persoanelor care nu aveau copii sau descendenţi legitimi, iar adoptatul rămânea în familia sa firească. Însă prin modificarea din 1949, dreptul de a adopta a fost recunoscut şi persoanelor care aveau copii sau decendenţi legitimi ori adoptaţi, stabilindu-se că numai copii minori pot fi adoptaţi. Distinct de reglementarea din C. civ. , prin Decretul nr. 185/1951 a fost reglementată o adopţie in vigoare la acea dată.

Odată cu autonomizarea dreptului familiei, prin desprinderea sa ca ramură din dreptul civil, reglementarea adopţiei a fost preluată de C. fam. Prin aceasta s-a realizat şi o corelare între normele privitoare la adopţie şi cele care reglementează alte instituţii precum: filiaţia, obligaţia de intreţinere, situaţia legală a copilului.

Ulterior, atât datorită evoluţiei legislative, cât şi nevoii practice de a proteja în mod deosebit adoptatul, instituţia a fost reglemantată de acte normative speciale. Astfel, Legea nr. 11/1990 privind incuviinţarea adopţiei a revizuit acest domeniu, transferând atribuţia de a incuviinţa adopţia din competenţa autorităţii tutelare în cea a instanţei judecatoreşti.

Legea nr.11/1990 a fost modificată prin legea nr. 48/1991 şi prin Legea nr. 65/1995. Seria mutaţiilor legislative a continuat prin adoptarea O. U. G. nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată, cu modificari, prin Legea nr. 87/1998 .

În scopul armonizării legislaţiei interne cu reglementările şi practicile internaţionale în domeniu a fost adoptată Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, act normativ care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2005( cu unele excepţii) . Pentru punerea în aplicare a acestei legi au fost elaborate norme metodologice, aprobate prin H.G. nr. 1435/2004 .

1. Noţiunea adopţiei.

In literatura de specialitate şi in practica judiciară, termenul “adopţie” este intrebuinţat in trei accepţiuni:ca operaţiune juridical, desemneaza manifestarile de voinţa ale persoanelor fata de care se vor produce efectele adopţiei, precum şi activitatea desfasurata de institutiile si autoritatile cu atributii in dmeniu, in vederea stabilirii raportului juridic al adoptiei; in ipostaza sa de raport juridic, adoptia evoca legatura de rudenie civila care ia nastere intre adoptat si descendentii sai, pe de o parte, si parintele sau parintii adoptive si rudele firesti ai acestora, pe de alta parte.

In concluzie, privita ca institutie juridica, adoptia este notiunea care reuneste normele juridice reglementand conditiile incuviintarii si ale incetarii adoptiei, precum si efectele atasate acestor operatiuni.

Totodata, adopţia este definită ca fiind o masură specială de protecţie a drepturilor copilului, prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă (adoptator) si copil (adoptat) si rudele celui dintâi .

Rapoturile dintre adoptator şi adoptat sunt asemanatoare cu cele stabilite între parinţi şi copil, care urmează sa fie crescut ca un copil firesc al celor ce îşi asumă raspunderile ce revin părinţilor. Filiaţia prin adopţie o putem numi filiaţie adoptivă, spre a o deosebi de filiaţia firească si ar putea fi numită în garanţiile si normele echivalente acelora existente in cazul unei adopţii naţionale(art. 19).

Codul familiei reglementează doua feluri de înfieri(adopţii), dupa cum urmează:

1) infierea cu efecte restranse caracterizata prin faptul ca se creeaza legaturi de rudenie numai intre infietor, pe de o parte, si infiat si descendentii acestuia, pe de alta parte, iar legaturile de filiatie dintre infiat si parintii sai firesti nu sunt rupte, ci infiatul si descendentii sai pastreaza toate drepturile si obligatiile izvorate din filiatie fata de parintii firesti si rudele acestora.