Analiza formelor tentative de infracțiune

I.Întroducere

Natura juridică a etapelor de desfăşurare a infracţiunii intenţionate presu¬pune delimitarea activităţii infracţionale consumate de activitatea infracţio¬nală întreruptă în una dintre etapele de pregătire sau de realizare nemijlocită a infracţiunii (infracţiunea neconsumată), în acest sens, activitatea infracţiona¬lă desfăşurată îmbracă, în diferite momente ale dezvoltării sale, diferite forme, care se deosebesc una de alta în funcţie de momentul în care se află sau la care s-a oprit desfăşurarea infracţiunii1".

Prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care infracţiunea le poate îmbrăca în ceea ce priveşte latura sa obiectivă în raport cu etapele de desfăşurare a activităţii infracţionalei Astfel, formele constituie doar acele momente ale acţiunii volitive, simple sau complexe, esenţial diferite între ele după caracterul socialmente periculos al acţiunilor şi după gradul apropierii de rezultatul infracţional, care sunt recunoscute de legislaţia în vigoare ca fiind ilegale şi pasibile de pedeapsă. Aceeaşi infracţiune deci poate avea mai multe forme, după cum acţiunea este dusă până la o etapă sau alta de realizare.

Legea penală consideră că pot prezenta pericol social numai acele forme ale activităţii umane care sunt manifestate extern (obiectiv) şi sunt de natură să aducă atingere relaţiilor sociale ocrotite de legea penală. Este incriminată deci numai desfăşurarea infracţională materializată în acte ce tind spre rea¬lizarea unei hotărâri infracţionale. Corespunzător etapelor de desfăşurare a infracţiunii intenţionate şi incriminărilor acestora, în planul dreptului penal există următoarele forme ale aceleiaşi infracţiuni'*:

a) pregătirea de infracţiune, corespunzătoare etapei actelor preparatorii;

b) tentativa de infracţiune, corespunzătoare etapei actelor de executare, în

situaţia în care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la

capăt, a rămas totuşi fără rezultat;

c) infracţiunea fapt consumat, corespunzătoare etapei urmărilor în situaţia

în care, în urma săvârşirii faptei, s-a produs urmarea prejudiciabilă în

condiţiile cerute de lege pentru ca aceasta să întregească latura obiecti¬

vă a infracţiunii;

d) infracţiunea fapt epuizat, corespunzătoare, de asemenea, etapei urmă¬

rilor, însă în ipoteza în care, după producerea urmării prejudiciabile

(deci după momentul consumării), datorită prelungirii în timp a faptei

înseşi sau agravării ulterioare a rezultatului, aceasta se amplifică în mod

deosebit, determinând o altă calificare a faptei.

Aşadar, fiecare etapă în desfăşurarea infracţiunii intenţionate va determi¬na în mod corespunzător o formă a infracţiunii, care va reprezenta o variantă a aceleiaşi fapte penale. Problema formelor infracţiunii îşi găseşte baza tocmai în deosebirea dintre conţinutul subiectiv, care se formează de la început integral şi rămâne identic (invariabil), şi conţinutul obiectiv, care se realizează progre¬siv, parcurgând un drum de-a lungul căruia, la fiecare moment, substanţa sa variază. Din punct de vedere cauzal, formele imperfecte au fost definite prin prisma discordanţelor apărută între conţinutul subiectiv al infracţiunii, care rămâne constant, şi cel obiectiv, care prin oprirea desfăşurării activităţii in¬fracţionale nu mai corespunde rezoluţiei iniţiale (este vorba de discordanţa dintre obiectivitatea ideologică (faptul gândit) şi obiectivitatea reală (faptul săvârşit))'".

Aceeaşi noţiune care determină incriminarea faptei consumate poate jus¬tifica şi incriminarea formelor imperfecte, impunându-se o delimitare între acestea în funcţie de criterii precise. Dacă activitatea infracţională a fost dusă numai până la o anumită etapă si legea o va incrimina, va exista o formă im¬perfectă a infracţiunii. Dacă se vor produce urmările cerute de lege, se va rea¬liza forma perfectă a infracţiunii consumate, iar dacă urmările se vor prelungi în timp, vor determina o formă mai mult ca perfectă, epuizarea'". Or, fiind incriminate, aceste forme, atât cele complete, cât şi cele incomplete, devin in¬fracţiuni în adevăratul sens al cuvântului. Din punct de vedere juridic nu e nici o deosebire: şi unele, şi altele sunt infracţiuni. Diferenţa apare din punctul de vedere al caracterului si al gradului de pericol social; infracţiunile - formă de bază sunt mai periculoase decât cele derivate şi, respectiv, atrag o răspundere penală mai mare:i.

Întrucât infracţiunea poate exista în oricare dintre aceste forme, în teoria dreptului penal infracţiunile au fost clasificate, după forma lor, în infracţiu-ni-tip, corespunzătoare formei tipice sau de bază, şi infracţiuni derivate, co¬respunzătoare formelor atipice sau derivate ale infracţiunii. Infracţiunile-tip sunt denumite şi infracţiuni fapt consumat, iar infracţiunile corespunzătoare faptelor atipice sunt denumite, după caz, infracţiuni fapt preparat, infracţiuni fapt tentat şi infracţiuni fapt epuizat.

În ceea ce priveşte determinarea formelor infracţiunii în raport cu etapele desfăşurării infracţiunii intenţionate, este unanim admis că, în perioada in¬ternă, nu se pune problema existenţei unei forme a infracţiunii, deoarece, deşi odată cu luarea deciziei de săvârşire a faptei s-a realizat în întregime latura sub¬iectivă a infracţiunii, nu există nimic din latura obiectivă a acesteia, nici un act de conduită exterioară care să tindă spre realizarea ei. Pe când infracţiunea, în baza legislaţiei şi teoriei dreptului penal, reprezintă un act exterior de com¬portare socialmente periculoasă a persoanei, de aceea problema existenţei unei forme a infracţiunii în perioada internă, sau psihică, chiar dacă hotărârea de a săvârşi infracţiunea ar fi manifestată de făptuitor, este legalmente exclusă2'.