Analiza instrumentelor juridice privind protecția regională a mediului marin - cazul Mării Negre

Art. 148 din Legea nr.17/1990 interzice poluarea apelor maritime interioare, a mării teritoriale, a zonei contigue a României și a atmosferei de deasupra acestora, prin eliberarea de pe nave sau alte instalații plutitoare sau fixe, de pe aparatele de zbor sau de pe surse aflate pe țărâm a unor substanțe sau reziduri de substanțe toxice, radioactive, hidrocarburi, precum și a altor substanțe dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor, ori pentru flora și fauna mării, care să producă pagube țărmului românesc sau să creeze obstacole în calea utilizării legitime a mării.

Există o Lege a Mării, ca bază juridică pentru protecția și folosirea judicioasă a spațiului marin. Prevederile ei, însă, nu sunt întotdeauna respectate, există o presiune cu intensitate crescândă, datorită actualelor forme de producție și consum.

1. Reglementări juridice internaționale privind protejarea mediului marin

Protecția mediului marin a fost înscrisă printre preocupările cooperării internaționale printr-o serie de recomandări adoptate de către Convenția ONU de la Stockholm (iunie 1972). Două decenii mai târziu, Agenda 21, adoptată în cadrul Convenției de la Rio, a formulat în capitolul 17 principii și mijloace tehnice de gestiune integrată a zonelor de coastă, principii de acțiune pentru protecția mediului marin, pentru utilizarea durabilă a resurselor biologice și pentru intensificarea cooperării regionale. În același timp s-a derulat un proces laborios de elaborare și cristalizare de norme, mijloace și metode juridice specifice prevenirii și combaterii poluării marine, ajungându-se astăzi la un sistem de texte internaționale deosebit de complex, structurat geografic(nivel mondial și regional) ori pe tipuri și forme de poluări.

Dintre convențiile existente la nivel mondial cele mai importante sunt: Convenția asupra dreptului mării semnată la 10 decembrie 1982 , intrată în vigoare la 16 noiembrie 1994, ratificată de România prin Legea nr.110/ 1996 . Dintre cele 320 de articole ale convenției, 46 sunt consacrate ”protecției și păstrării mediului marin”. Această convenție consacră pentru statele-părți un ansamblu de obligații generale referitoare la protecția mediului marin și prevenirea poluării, obligația de cooperare interstatala, la măsuri de poliție, represiune și reparație și la lupta împotriva diferitelor forme de poluare.

Regimul poluării marine generate de exploatarea navelor este stabilit în principal prin Convenția internațională pentru prevenirea poluării de către nave adoptată la Londra la 2 noiembrie 1973. Obiectivul convenției este acela de a păstra mediul marin prin asigurarea eliminării poluării intenționate de hidrocarburi și alte substanțe vătămătoare și reducerea la minimum a deversării accidentale a unor astfel de substanțe. Documentul se aplică navelor în sens larg, respectiv oricărui tip de navă exploatată în mediu marin.

2.Convenții regionale privind protecția mediului marin

Datorită particularităţilor şi a exigenţelor speciale ale protecţiei mărilor regionale, începând cu 1968 s-au adoptat o serie de convenţii regionale ce formează astăzi un adevărat sistem la nivel internaţional. Astfel, între 1969 şi 1972, sub impactul unor importante „maree negre”, au fost adoptate primele convenţii de acest gen: Convenţia în materie de luptă contra poluării apelor Mării Nordului prin hidrocarburi (Bonn, 9 iunie 1969), Acordul de la Copenhaga (16 septembrie 1971), care stabileşte o cooperare între patru ţări nordice în acelaşi domeniu, şi Convenţia de la Oslo (15 februarie 1972) referitoare la prevenirea poluării marine prin operaţiunile de imersie efectuate de către nave şi aeronave în Marea Nordului şi Atlanticul de Nord-Est.

O importanță deosebită a avut-o lansarea de către Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, în anul 1972, a programului ”mările regionale” având două obiective fundamentale: lupta contra poluărilor și gestionarea resurselor marine și de coastă.

Rezultatul l-a reprezentat un ansamblu de instrumente, compuse cel mai adesea dintr-un plan și o convenție generală pentru protecția mediului marin, însoțite de protocoale consacrate unor probleme precum imersia deșeurilor, cooperarea lor în caz de accidente, poluare telurică.

Primul dintre aceste ample documente a fost încheiat la 16 februarie 1976 la Barcelona, privind protecţia Mării Mediterane contra poluării, însoţit de patru protocoale speciale ( referitoare la prevenirea poluării mării prin operaţiile de imersiune efectuate prin nave şi aeronave, cooperare în materie de luptă împotriva poluării cu hidrocarburi şi alte substanţe vătămătoare în caz de situaţie critică, protecţia mării contra poluării de origine telurică, arealele special protejate ale Mării Mediteranei).

În același sens, Consiliul CEE a adoptat Decizia nr.77/585/CEE privind protecția Mării Mediterane, apoi au urmat: Convenția regională de la Al Kuwait, pentru cooperarea în vederea protecției mediului marin contra poluării; Acordul de la Lima din 12 noiembrie 1981 privind cooperarea regională în lupta împotriva poluării prin hidrocarburi și alte substanțe vătămătoare.