Apariția și Evoluția Drepturilor Omului

Toate fiinţele umane se nasc egale in demnitate şi drepturi. Este vorba de drepturi morale, care nu sunt străine fiinţelor umane pentru simplul fapt că ele sunt fiinţe umane. Aceste drepturi morale, sunt enunţate şi formulate în ceea ce numim astăzi drepturile omului şi au fost transpuse în drepturi legale, instituite conform regulilor juridice în vigoare din societăţi, atât la nivel naţional cât şi internaţional. De-a lungul istoriei umanităţii, s-a adus atingere vieţii si demnităţii omului, iar de secole s-a născut ideea unor reguli comune tuturor cetăţenilor. Acest ,, drept natural” , după cum a fost numit, implică existenţa unui ansamblu de precepte chemate să guverneze viaţa societăţilor. Principiul egalităţii în drepturi, recunoscut în dreptul natural, a fost acceptat de-a lungul timpului în numeroase societăţi. Totuşi, discriminarea s-a menţinut până in zilele noastre, ca urmare a ignoranţei, a prejudecăţilor şi a doctrinelor înşelătoare care caută să justifice inegalitatea. Asemenea doctrine au fost folosite pentru a apăra sclavia şi discriminarea bazată pe sex, rasă, culoare, origine naţională sau etnică sau convingere religioasă.

Demult se spunea, că făurirea şi utilizarea uneltelor l-au ajutat pe om să se deosebească de restul animalelor, iar aspiraţia şi năzuinţa l-au făcut pe acesta subiect al istoriei şi al umanităţii. Meneandru, in sentinţa s-a inegalabilă, spunea că „ Nici un animal nu se schimbă atât de des ca omul: cănd se avântă spre inălţimi, când se prăbuşeşte în adâncime”. Aceasta ne duce cu gândul la celebra frază a lui Rousseau pentru care a luat premiul Academiei din Dijon: „ Omul s-a născut bun dar societatea la pervertit!”. Această frază emană adevăr, deoarece societatea şi natura sunt adevărate obstacole pentru om. Problema drepturilor omului a apărut de când omul a devenit conştient de natura raporturilor sale cu lumea înconjurătoare, cu ceilalţi oameni, cu instituţiile publice şi formele de organizare ale societăţii.

Ideea că drepturile omului trebuie precizate şi protejate, a sfârşit prin a duce la elaborarea de norme scrise. Câteva texte au făcut epocă in această privinţă: Marea Cartă (1215) din Anglia, Declaraţia Drepturilor ( Bill of Rights) din 1689 şi este cea care conduce spre protecţia drepturilor individuale. Importanţa drepturilor omului rezultă din faptul că cele mai importante probleme globale ale omenirii- pacea şi securitatea, cooperarea şi dezvoltarea implică fiinţa umană. Începând cu secolul al XVIII-lea, burghezia promova dezvoltarea economică prin susţinerea liberei iniţiative şi a dreptului la proprietate, oamenii se bucurau de libertate şi egalitate în faţa legii ajungându-se la necesitatea de a se reglementa prin lege drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi la stabilirea statutului politico-juridic al persoanei. În cadrul filosofiei politice, unde filosofi şi jurişti, precum: Hugo Grotius, John Locke, Montesquieu, Rousseau, Immanuel Kant ş.a. , au tratat în lucrările lor teme importante privind perfecţionarea activităţii instituţiilor politice care trebuiau să asigure afirmarea personalităţii umane.

Jeremy Bentham şi John Stuart Mill au pus bazele teoriei utilitariste al cărei principiu fundamental era „ proclamarea fericirii omului drept scopul suprem al vieţii, toate acţiunile fiind considerate bune în măsura în care conduc la o mai mare fericire, inţelegând prin fericire prezenţa plăcerii şi absenţa durerii”.¹ Un moment important în afirmarea drepturilor omului la constituit şi Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din America, adoptată în Iulie 1776, în Philadelphia, care proclama egalitatea oamenilor şi dreptul acestora la viaţă, libertate şi fericire. Pentru susţinerea acestor drepturi se prevedea instituirea de guverne în acord cu cei guvernaţi, independenţa judecătorească, libertatea comerţului, subordonarea militarilor puterii civile etc.

O serie de convenţii internaţionale, bilaterale şi multilaterale din secolul al XIX-lea au drept scop limitarea şi interzicerea sclavajului: Actul general al Conferinţei de la Berlin din 1885, care interzicea comerţul cu negri în teritoriile din bazin al fluviilor Congo şi Niger şi Actul general al Conferinţei antisclavagiste de la Bruxelles din 1889-1990, care prevedea suprimarea comerţului cu sclavi in toată Africa şi în zona maritimă a Oceanului Indian. Măsuri suplimentare pentru înlaturarea sclavajului şi a traficului de sclavi au fost adoptate prin Convenţia semnată la Saint-Germain în 10 Septembrie 1919 şi prin Convenţia referitoare la sclavaj din 25 Septembrie 1925 de la Geneva, încheiată în cadrul Ligii Naţiunilor.

Definitivarea sclavajului la nivel mondial a avut loc în urma încheierii unor convenţii la nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite, respectiv a Convenţiei Suplimentare referitoare la abolirea sclavajului din 1956 şi a Pactului internaţional asupra drepturilor civile şi politice din anul 1966.