Apelul în Procesul Penal

Capitolul I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Cãile de atac în general

Cãile de atac reprezintã acele mijloace prevãzute de lege prin care o hotãrâre judecãtoreascã este supusã reexaminãrii în scopul îndreptãrii unor erori sãvârşite cu ocazia soluţionãrii cauzei . Exercitarea cãilor de atac îndeplineşte un dublu rol :

1. asigurã prevenirea şi înlãturarea erorilor din activitatea de justiţie;

2. permite realizarea în condiţii cât mai bune a justiţiei şi asigurã aplicarea uniformã a legii de cãtre instanţele judecãtoreşti.

Astfel, obiectul cãilor de atac îl constituie determinarea unei noi judecãţi, iar finalitatea lor în repararea erorilor comise de prima instanţã .

Cãile de atac au natura juridicã a unor remedii procesuale menite sã îndrepte eventualele greşeli ivite “datoritã pãrţilor sau judecãtorilor în împãrţirea dreptãţii” .

Judecata în orice cale de atac este întotdeauna o activitate de control judecãtoresc. De regulã, acest control se exercitã de cãtre o instanţã superioarã celei care a pronunţat hotãrârea atacatã, iar prin excepţie, instanţa care a judecat cauza poate reveni asupra ei, verificându-şi propria activitate si pronunţând o nouã hotãrâre (de exemplu, în cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii).

Principalul avantaj al cãilor de atac este acela cã oferã pãrţilor garanţia unei examinãri repetate a procedurii judiciare şi implicit aflarea adevãrului în cauza respectivã sau aplicarea legii, atunci când a fost încãlcatã. “Două sau trei instanţe vor vedea mai clar şi vor greşi mai puţin decât una singură” .

Prin exercitarea cãilor de atac se trece într-o altã etapã a fazei de judecatã, ulterioarã judecãţii în primã instanţã, care se va finaliza cu pronunţarea unei noi hotãrâri de cãtre instanţa de control judecãtoresc. Hotãrârea supusã verificãrii poate fi infirmatã în tot sau în parte (prin anulare, reformare sau retractare) ori confirmatã, adicã menţinutã în integralitatea ei. Prin infirmarea hotãrârii este posibilã rejudecarea cauzei, în condiţiile legii, fie de cãtre instanţa care a pronunţat infirmarea hotãrârii atacate, fie de cãtre alta instanţã, cu ocazia retrimiterii.

Sistemul procesual român admite o structurã judiciarã întemeiatã pe un dublu sau triplu grad de jurisdicţie, apelul şi recursul fiind singurele cãi de atac ordinare împotriva hotãrârilor judecãtoreşti

nedefinitive. Acestea sunt facultative si nu pot fi exercitate decât de cãtre cei cãrora legea le recunoaşte aceastã posibilitate.

Importanţa deosebitã a cãilor de atac în activitatea de înfãptuire a justiţiei se desprinde şi din consacrarea în diverse documente internaţionale a principiului existenţei si necesitãţii cãilor de atac. În acest sens, Pactul internaţional referitor la drepturile civile si politice enunţã, în art. 14.5, regula potrivit cãreia “orice persoanã declaratã ca rãspunzând de sãvârşirea unei infractiuni are dreptul, în conformitate cu normele prescrise de aceastã lege, sã cearã examinarea de cãtre o jurisdicţie superioarã a declarãrii vinovãţiei sale şi a pedepsei aplicate. ” Constituţia României reglementeazã, la art.129, principiul conform cãruia împotriva hotãrârilor judecãtoreşti pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii.

În actuala reglementare, legea procesual penalã românã prevede douã cãi de atac ordinare – apelul şi recursul – şi trei cãi de atac extraordinare – contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.

2. Apelul – scurt istoric

Originea apelului se regãseşte în dreptul roman unde, începând cu anul 509 î.Hr., în baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola, condamnatul avea dreptul de a apela la popor, împotriva sentinţei, prin aşa-numita “provocatio ad populum”. Adunarea popularã, convocatã de catre magistrat, casa ori confirma sentinţa, fãrã sã o poatã modifica, agrava sau atenua. În regimul republican mai existau şi alte douã instituţii: intercessio din partea magistratului şi intercessio din partea tribunului plebei care consta într-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru intercessio adresatã celor care aveau dreptul sã intervinã se numea apellatio.

În accepţiunea sa modernã, apelul s-a constituit în jurisdicţiile tribunalelor imperiale, care aveau dreptul nu numai de a desfiinţa hotãrârea, dar şi de a o reforma.

In dreptul canonic instituţia apelului era larg folositã, fiind întemeiatã pe schema dreptului roman imperial, cu influenţe din dreptul germanic, dar simplificatã si adaptatã spiritului de echitate promovat de Bisericã.

Doctrina propriu-zisã a apelului a fost elaboratã de criminaliştii italieni din secolele XIII – XIV sub influenţa dreptului canonic, supus unui proces de interpretare, adâncire si sistematizare.

Apelul în legislaţia procesual penalã anterioarã. Codicele de procedurã criminalã din 2 decembrie 1864, preluând prevederile Codului de instrucţiune penalã francez din 1808, reglementa apelul împotriva sentinţelor date de tribunale în materie corecţionalã. Titularii dreptului de apel erau:

- “pãrţile prevenite sau responsabile” ;

- partea civilã, numai cu privire la interesele sale civile;

- “administraţiunea, pentru delictele silvice”;

- “Ministerul Public de lângã tribunalul de întâia instanţã”;

- “Ministerul Public de pe lângã curtea apelativã”.

Competenţa de soluţionare a apelului aparţinea curţii apelative în circumscripţia cãriea se afla tribunalul care a pronunţat hotãrârea atacatã. Termenul de apel era de 10 zile de la pronunţare sau de la comunicare, dupã cum sentinţa a fost datã în prezenţã sau în lipsã. Apelul era suspensiv de executare, dar curtea avea obligaţia de a-l soluţiona în curs de 30 de zile de la primire. Dacã sentinţa datã era anulatã pentru violare sau omisiune de forme prescrise de lege, curtea statua ea insãşi asupra fondului.