Ascultarea Invinuit-Inculpat

Imagine preview
(8/10 din 2 voturi)

Acest proiect trateaza Ascultarea Invinuit-Inculpat.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 92 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Grigorescu Anca

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 9 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

Capitolul 1 - Consideraţii generale privind tactica ascultării învinuitului / inculpatului 5
1.1. Precizări de ordin terminologic 5
1.1.1. Ascultarea învinuitului/inculpatului şi importanţa acesteia 5
1.1.2. Tactica ascultării 7
1.1.3. Declaraţiile învinuitului/inculpatului 8
1.1.3.1. Importanţa şi rolul declaraţiilor învinuitului / inculpatului
în procesul penal 8
1.1.3.2. Importanţa şi rolul declaraţiilor învinuitului/inculpatului în raport cu celelalte mijloace de probă 10
1.1.4. Valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului/inculpatului 12
1.2. Calitatea de învinuit/inculpat în cadrul procesului penal 14
1.2.1. Reglementare procesual penală 14
1.2.2. Drepturi, obligaţii şi garanţii procesuale ale învinuitului / inculpatului 15
Capitolul 2 - Învinuitul / inculpatul în faţa anchetatorului 16
2.1. Personalitatea învinuitului/inculpatului 16
2.2. Cunoaşterea personalităţii învinuitului/inculpatului 19
2.3. Atitudinea psihologică a învinuitului/inculpatului cu privire la săvârşirea infracţiunii 20
2.3.1 Atitudinea psihică a învinuitului / inculpatului înaintea săvârşirii
infracţiunii 21
2.3.2. În momentul săvârşirii infracţiunii 22
2.3.3. După săvârşirea infracţiunii 23
2.4. Atitudinea învinuitului/inculpatului în raport cu învinuirea ce i se aduce 24
2.4.1. Recunoaşterea învinuitului/inculpatului 24
2.4.2. Atitudinea de negare a faptelor 27
2.4.3. Atitudinea de tăcere sau refuzul de a da declaraţii 32
2.4.4. Atitudinea învinuitului/inculpatului în cazul infracţiunilor săvârşite în participaţie 33
Capitolul 3 - Anchetatorul în faţa învinuitului / inculpatului 36
3.1. Personalitatea anchetatorului 36
3.1.1. Trăsăturile personale – de caracter. Calităţile moral-afective 36
3.1.2. Calităţile psiho-intelectuale 37
3.2. Conduita profesională a anchetatorului 39
3.3. Exemple în doctrină privind unele metode de conduită şi tipuri de anchetatori
Capitolul 4 – Reguli şi procedee tactice folosite în ascultarea învinuitului / inculpatului 45
4.1. Pregătirea ascultării 45
4.1.1. Studierea materialelor existente în cauză 45
4.1.2. Cunoaşterea învinuitului/inculpatului 46
4.1.3. Organizarea modului de desfăşurare a ascultării 48
4.1.4. Întocmirea planului de ascultare 51
4.1.5. Crearea unui cadru adecvat desfăşurării interogatoriului judiciar 53
4.2. Ascultarea propriu-zisă 54
4.2.1. Verificarea identităţii învinuitului/inculpatului 55
4.2.2. Ascultarea relatării libere 57
4.2.3. Adresarea de întrebări 58
4.2.4. Procedee tactice folosite în ascultarea învinuitului/inculpatului 60
4.2.4.1 Ascultarea repetată 61
4.2.4.2 Ascultarea încrucişată 61
4.2.4.3 Ascultarea sistematică 62
4.2.4.4 Tactica întâlnirilor surpriză 62
4.2.4.5 Folosirea întrebărilor de detalii 62
4.2.4.6 Folosirea probelor de vinovăţie 62
4.2.4.7 Tactica “complexului de vinovăţie” 63
4.2.4.8 Ascultarea unui învinuit/inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii 64
4.2.4.9 Ascultarea cu privire la justificarea timpului critic 64
4.2.4.10 Interogatoriul psihanalitic 65
4.2.5. Particularităţile ascultării învinuitului/inculpatului minor 65

Extras din document

CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND TACTICA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI/INCULPATULUI

1.1. Precizări de ordin terminologic

1.1.1. Ascultarea învinuitului/inculpatului şi importanţa acesteia

Ascultarea învinuitului/inculpatului este una din activităţile cele mai importante căreia, organul de urmărire penală îi consacră o mare parte din timp şi un volum mare de muncă. Ascultarea învinuitului/inculpatului poate fi definită drept activitatea procesuală şi de tactică criminalistică, efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul obţinerii unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.

Aşadar, ascultarea învinuitului/inculpatului este un act procedural dar şi de tactică criminalistică, care oferă organului de urmărire penală şi instanţei de judecată cele mai multe informaţii cu privire la fapta săvârşită şi la personalitatea făptuitorului.

Reglementată în Codul de procedură penală al României, activitatea de ascultare a învinuitului/inculpatului poate fi desfăşurată ori de câte ori interesul urmăririi sau al judecăţii o cere, precum şi în cazurile expres prevăzute de lege.

În limbajul curent pentru noţiunea de ascultare a învinuitului/inculpatului sunt folosiţi şi alţi termeni precum: audiere, anchetă judiciară, interogatoriu judiciar, însă aceşti termeni reflectă aceeaşi activitate.

În raport cu fazele de desfăşurare a procesului penal, în prima fază persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, este ascultată în calitate de învinuit după ce a fost începută urmărirea penală împotriva sa, pe tot parcursul urmăririi penale , iar ascultarea inculpatului are loc din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, când făptuitorul dobândeşte calitatea de inculpat.. Astfel, inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii arestării, în cazul continuării cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală

Ascultarea învinuitului/inculpatului efectuată ca act procedural cu valoare probatorie nu trebuie confundată cu ascultarea acestor subiecţi procesuali cu prilejul îndeplinirii unor acte procedurale ce au caracterul de concluzii orale

Datorită valorii informaţiilor pe care organul judiciar le obţine din ascultarea învinuitului/inculpatului, de regulă, procesul penal nu se poate desfăşura în lipsa acestei activităţi, concluzie ce reiese din obligaţia organului judiciar de a se deplasa şi de a asculta pe învinuit/inculpat la locul unde se află, dacă acesta nu poate să se prezinte pentru a fi ascultat. Şi totuşi există situaţii, ce este drept rare, în care procesul penal începe şi continua fără ascultarea învinuitului/inculpatului. Dispoziţiile legale statuează că organul de cercetare penală, va continua cercetarea şi fără a-l asculta pe inculpat, când acesta este dispărut, se sustrage de la urmărire sau nu locuieşte în ţară, iar în faza de judecată, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu se prezintă, deşi a fost legal citat.

Ascultarea învinuitului/inculpatului este o activitate deosebit de importantă, şi ocupă un loc special în rândul celorlalte activităţi legate de strângerea probelor datorită informaţiilor pe care le furnizează, pe de o parte, iar pe de altă parte, această activitate constituie prima manifestare a dreptului de apărare al învinuitului/inculpatului.

Prin informaţiile pe care le oferă, deşi în cele mai multe cazuri învinuitul/inculpatul nu are interes să arate complet adevărul, declaraţiile lui cuprind numeroase aspecte ale infracţiunii cercetate – participanţi, metode de săvârşire şi de acoperire a faptei, bunuri sau valori sustrase, împrejurări legate de comiterea faptei –care, coroborate cu ansamblul probelor existente în dosar pot reda imaginea fidelă a modului de săvârşire a faptei, şi nu în ultimul rând, acestea servesc la justa soluţionare a cauzei.

De asemenea, această activitate, fiind prima manifestare a dreptului de apărare, îi conferă învinuitului/inculpatului largi posibilităţi de prezentare a faptelor şi împrejurărilor ce vin în favoarea sa, putând solicita în acest sens administrarea probelor, şi a tuturor datelor pe care le consideră necesare, înturcât este persoana care cunoaşte cel mai bine împrejurările şi modalităţile prin care s-a săvârşit infracţiunea şi poate oferi informaţii pe care nimeni altcineva nu le cunoaşte. Astfel, prin ascultarea învinuitului/inculpatului se pot descoperi mijloace de probă ce pot servi la dovedirea activităţii infracţionale a învinuitului/inculpatului indiferent dacă ulterior, revine sau nu asupra declaraţiilor iniţiale. Prin urmare, informaţiile furnizate de învinuit/inculpat în cadrul ascultării contribuie la strângerea materialului probator ce va servi atât la acuzarea cât şi la apărarea sa.

În acest sens, cu ocazia ascultării învinuitul/inculpatul nu este obligat să pledeze vinovăţia sau nevinovăţia sa, iar atunci când există probe de vinovăţie învinuitul/inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Sarcina pledării vinovăţiei învinuitului/inculpatului revine organului de urmărire penală, însă până la stabilirea vinovăţiei operează principiul prezumţiei de nevinovăţie

Potrivit sistemului nostru probator, declaraţia învinuitului/inculpatului chiar şi în cazul recunoaşterii faptei săvârşite, făcută în cadrul procesului penal, poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care este coroborată cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză De aceea, chiar şi atunci când recunoaşterea este sinceră şi completă, nu poate determina singură tragerea la răspundere penală a învinuitului/inculpatului dacă nu este coroborată cu celelalte mijloace de probă administrate, deoarece la baza recunoaşterii ar putea sta cu totul alte mobiluri decât adevărul.

În concluzie, ascultarea învinuitului/inculpatului este o activitate de o importanţă majoră în cadrul activităţilor procesuale probatorii datorită informaţiilor care se pot obţine atât cu privire la împrejurările şi modalităţile în care a fost săvârşită fapta dar şi cu privire la personalitatea făptuitorului, informaţii care ajută organul judiciar la înţelegerea cazului sub toate aspectele, determinând astfel o încadrare juridică corectă a faptei săvârşite şi în final contribuie la justa soluţionare a cauzei. Dar pentru ca această activitate să-şi poată atinge scopul este necesară o cunoaştere aprofundată de către organul de urmărire penală atât a regulilor şi procedeelor legale de acţiune cât şi a unor temeinice procedee şi practici de tactică criminalistică dar şi de psihologie şi relaţionare interpersonală.

1.1.2. Tactica ascultării

Ascultarea învinuitului/inculpatului cere cunoştinţe temeinice de tactică şi metodică criminalistică, pentru a şti când şi cum i se poate adresa o anumită întrebare fiecărui învinuit/inculpat. De asemenea, întrebările trebuie formulate astfel încât să lămurească aceeaşi problemă

Tactica ascultării învinuitului/inculpatului în procesul penal poate fi definită drept acea parte a tacticii care, în scopul obţinerii unor declaraţii complete şi fidele, elaborează, cu respectarea normelor procesual penale, un ansamblu de procedee referitoare la organizarea ascultării, la elaborarea planului pe baza căruia se va desfăşura ascultarea, la modul propriu-zis de efectuare a acestei activităţi, modul de fixare a declaraţiilor învinuitului/inculpatului, la verificarea şi aprecierea acestora

Ascultarea învinuitului/inculpatului trebuie să se realizeze în cadrul legal reglementat de normele procesual penale

Având în vedere faptul că de multe ori învinuitul/inculpatul ascunde fapte sau împrejurări cu privire la care este audiat de anchetator, sau face declaraţii nesincere cu scopul de a se sustrage de la răspunderea penală care îl ameninţă, folosind în acest sens cele mai abile mijloace pentru inducerea în eroare a organului judiciar, este necesară elaborarea şi folosirea unor procedee tactice de ascultare a învinuitului/inculpatului.

Folosirea acestor procedee tactice nu poate depăşi cadrul legal şi trebuie să se facă cu respectarea demnităţii umane. În acelaşi timp se va ţine seama de diversele atitudini pe care învinuitul/inculpatul le poate adopta în faţa anchetatorului. Astfel, activitatea de ascultare aduce în poziţii opuse pe participanţii la această activitate: organul judiciar, purtător al autorităţii de stat care va folosi numai mijloace legale neputând periclita prestigiul şi demnitatea specifice acestei funcţii şi învinuitul/inculpatul care este interesat să ascundă adevărul, fiind făptuitorul infracţiunii şi utilizând în acest sens şi mijloace nepermise. Aşadar anchetatorul trebuie să folosească o paletă largă de procedee adecvate fiecărei situaţii în parte, şi care au fost sistematizate de tactica criminalistică.

Natura procedeelor tactice şi modul de aplicare a acestora diferă însă după cum învinuitul/inculpatul este de bună sau de rea-credinţă.

Astfel, faţă de învinuitul/inculpatul de rea-credinţă procedeul tactic trebuie să-l determine pe acesta să renunţe la tendinţa de minciună, de negare a faptelor şi să-l determine să recunoască adevărul; acest procedeu trebuie să aibă însuşirea de a surprinde, de a descumpăni, de a-l determina pe acesta să colaboreze şi în final să facă declaraţii sincere.

Fisiere in arhiva (1):

  • Ascultarea Invinuit-Inculpat.doc