Asigurarea Bunurilor în Timpul Transportului

1.1. Cererea şi oferta pe piaţa asigurărilor

După cum se ştie, piaţa ocupă locul central în mecanismul de funcţionare al unei economii moderne pentru că pe informaţiile furnizate de aceasta se fundamentează deciziile agenţilor economici, ale producătorilor şi consumatorilor de bunuri materiale şi servicii, indiferent de forma economico-socială pe care aceştia o îmbracă, de forma de proprietate pe care se întemeiază. Modul de funcţionare a pieţei, a pârghiilor sale caracteristice, rolul şi funcţiile sale într-o economie defineşte în mare măsură gradul său de modernitate, raţionalitatea şi eficacitatea sa. Este unanim acceptată părerea că tipul de economie modernă este economia cu o gestiune liberalizată, aşa-zisă economia de piaţă, în care pârghiile specifice pieţei libere au rolul hotărâtor în orientarea, dirijarea şi aprecierea rezultatelor activităţilor economice, ale acţiunilor agenţilor economici. Într-o economie descentralizată, liberalizată, piaţa nu este o entitate simplă, ci este constituită dintr-o multitudine de segmente, grupate după diverse criterii, între care şi felul bunurilor materiale şi serviciilor care fac obiectul schimbului, al tranzacţiilor, al actelor de vânzare-cumpărare. Un loc distinct îl ocupă piaţa asigurărilor de persoane, de bunuri şi de răspundere civilă, pentru că asemenea asigurări economico-sociale reprezintă un domeniu distinct de activitate cu implicaţii dintre cele mai diverse asupra vieţii economico-sociale. Incidenţa asigurărilor asupra vieţii economico-sociale de ansamblu se manifestă sau se propagă cel puţin în patru direcţii principale şi anume: ca ramură creatoare de valoare adăugată; ca ramură creatoare de locuri de muncă; ca ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe piaţa financiară; ca factor de reducere a incertitudinii economice şi mijloc de reluare a activităţii economice vremelnic întreruptă.

În Sistemul European al Conturilor Economice Integrate (SEC), specific statelor dezvoltate din punct de vedere economic, activitatea şi respectiv, întreprinderile de asigurări constituie un sector instituţional distinct. Abordarea problematicii pieţei asigurărilor de persoane, de bunuri şi de răspundere civilă trebuie să fie precedată de analiza sferei de cuprindere a acestui sector, care prefigurează conţinutul pieţei respective. Sectorul instituţional al întreprinderilor de asigurări regrupează riscurile individuale în riscuri colective. Resursele principale ale acestor întreprinderi sunt formate din primele de asigurare, prime care cuprind două părţi: una, care reprezintă remuneraţia serviciului de asigurare şi alta care finanţează indemnizaţiile datorate şi rezervele tehnice de asigurare.

Unităţile grupate în acest sector instituţional sunt următoarele:

a) societăţile de capital, a căror funcţie principală este de asigurare;

b) societăţile cooperative şi asociaţiile cu personalitate juridică, cu funcţie principală de asigurare;

c) instituţiile publice cu statut de persoane juridice cu funcţie principală de asigurare;

d) organizaţiile fără scop lucrativ cu personalitate juridică, cu funcţia principală de asigurare;

e) cvasi-societăţile de asigurări - întreprinderi individuale, asociaţiile şi întreprinderile publice, altele decât cele din primele categorii menţionate, care dispun de o contabilitate completă şi care au în principal activitate de asigurare, sunt considerate ca unităţi instituţionale numite cvasi-societăţi de asigurare (casele de pensii fără autonomie şi fără contabilitate completă nu sunt unităţi instituţionale). Compartimentul lor economic şi financiar este acelaşi cu cel al întreprinderilor de asigurări constituite ca societăţi cu capital;

f) companii "mamă" care asigură coordonarea unui grup de societăţi grupate, în majoritate, cu întreprinderi de asigurări.

Activitatea principală a acestor unităţi (întreprinderi de asigurări de viaţă şi de bunuri, asigurări reciproce, case de pensii autonome) este girarea contractelor individuale sau colective la care subscripţia rezultă sau nu dintr-o obligaţie generală impusă prin administraţiile publice. Există un contract atunci când se manifestă, pentru fiecare asigurat, o proporţionalitate între primă şi riscul asigurat (echilibru financiar individual). Dacă prima este raportată la asigurări independent de expunerea individuală la risc (echilibrul financiar colectiv), unităţile care practică în principal acest tip de asigurare nu fac parte din sectorul întreprinderilor de asigurări, ci prin subsectorul administraţiilor securităţii sociale. Casele de pensii se prezintă sub formă de case de pensii autonome (unităţi instituţionale) şi sub formă de case de pensii neautonome. În cazul caselor de pensii autonome se deosebesc două situaţii şi anume:

a) dacă pentru fiecare asigurat există o proporţionalitate între