Asistența socială în instituțiile statului

INTRODUCERE

Situaţia din perioada comunistă

„Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. (Iez. 18,23). Iată mesajul pe care în zadar, timp de aproape jumătate de veac, Biserica Ortodoxă Română l-a transmis regimului dintr-un stat socialist, totalitar şi insensibil la Hotărârea Sfântului Sinod nr. necesităţile spirituale şi morale ale poporului. Orice problemă care privea viaţa religioasă era evitată în mod flagrant în abordările mass-media comunistă, Biserica fiind marginalizată sistematic şi tenace. Dar acest aspect s-a vădit spre apusul erei comuniste, căci începutul a fost brutal şi feroce, amintind de perioada persecuţiilor creştine, când mii de clerici şi credincioşi au fost arestaţi şi întemniţaţi, sfârşindu-se în colonii de muncă, în lagăre şi la canal, jertfa lor generând imense valori spirituale ale poporului român. Alţii au luat drumul pribegiei, al sihăstriei şi înstrăinării, însă cu toţii au făcut parte de generaţia de martiri ai comunismului.

În chip miraculos, Biserica a supravieţuit ;…..cu siguranţă, mai ales datorită rugăciunilor ridicate de către ei la Dumnezeu.

Ce ar fi însemnat oare întunecata „epocă de aur” comunistă fără prezenţa Bisericii ? „Un teolog anglican mărturisea că şi-a pus adesea întrebarea cum

a rezistat Ortodoxia veacuri în şir, fără universităţi sau academii, nealterată şi având o spiritualitate atât de vie. După ani de cântări, acelaşi teolog constată că viaţa cultică a Ortodoxiei a fost aceea care a reuşit performanţa să ofere un plus permanent ridicat spiritualităţii răsăritene.” 1/

Şi pentru perioada comunistă afirmaţia este perfect valabilă. Câţi oameni, după zile întregi de îngurcitare a propagandei atee comuniste, nu s-au retras în umbra unei icoane sub epitrahilul unui duhovnic şi şi-au regăsit echilibrul sufletesc, încărcându-şi bateriile pentru a rezista în continuare minciunii impuse şi imposturii.

Trebuie să amintim că un rol deosebit în dobândirea sentimentului religios, în perioada comunistă, l-a avut familia, stâlpul de bază al unei societăţi. Cele mai multe lucrări despre credinţă şi biserică au fost preluate din familie sau impuse ca o normă socială. De exemplu, pentru cei mai mulţi tineri apartenenţa la o anumită religie apare ca o nevoie de confort psihic şi de comunicare, de integrare socială sau apropierea de divinitate. Dar, şi preoţii au avut un rol deosebit, căci ei prin Biserică au putut să-i înveţe pe oameni adevărul, binele şi frumosul care trebuie să fie într-o societate în armonie deplină. Căci, scopul venirii lui Mesia în lume a fost acela de a realiza mântuirea, deci de a reaşeza pe om şi întregul univers în plinătatea dragostei lui Dumnezeu. Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, la plinirea vremii a împlinit această operă unicat prin întrupare, jertfă, înviere şi înălţare la cer, oferind astfel posibilitatea edificării unui cer mare şi a unui pământ mare.

Pe lângă această lucrare fundamentală pe care nu o putea realiza decât El, Mântuitorul Hristos a oferit lumii întregi legea iubirii, extinzând sfera acesteia la toţi semenii (inclusiv vrăjmaşii), ca fii ai Aceluiaşi Părinte .

După strălucitul exemplu al Învăţătorului lor, Sfinţii Apostoli, fără să neglijeze lucrarea sacramentului sau misiunea didactică încredinţată lor, s-au aplecat şi asupra suferinţelor semenilor. Totuşi, dacă perioada persecuţiilor a însemnat pentru întreaga Biserică martiraj şi efort pentru menţinerea şi mărturisirea credinţei, Edictul de la Mediolan (313) a constituit şi momentul de reluare a activităţilor caritabile ale Bisericii, de astă dată într-o formă mai instituţionalizată şi mai complexă.

Biserica nu este aşadar un organism închis. Ea este dispusă să colaboreze cu toate compartimentele societăţii pentru promovarea binelui. În acest sens, după descătuşarea comunistă, mai marii Bisericii Ortodoxe române s-au străduit şi au reuşit să-şi extindă misiunea dată de Iisus Mântuitorul, dincolo de ziduri ce până nu demult păreau de nepătruns şi nemângâiate de către Duhul Sfânt.

Astăzi în celulele deţinuţilor, în cazărmile militare şi la căpătâiul bolnavilor preoţii înalţă rugăciuni către Dumnezeu şi dau îndrumare duhovnicească celor aflaţi în nevoinţă.

C A P I T O L U L I

Începuturile de asistenţă religioasă după 1989

Prin strădania unor slujitori destoinici ai Patriarhiei Române, începând cu anul 1995 s-au semnat protocoalele de acordare a asistenţei religioase în unităţile militare ale armatei, poliţiei, jandarmeriei şi penitenciarelor, în cele de pază şi protecţie, precum şi în unităţile spitaliceşti. Protocoalele încheiate îşi au temeiul în textul Constituţiei – art. 25(5) şi în tradiţia poporului român.

a. Protocolul încheiat de către Patriarhia Română cu

Ministerul Apărării Naţionale – 11.10.1995

Până la adoptarea „Legii clerului militar şi a asistenţei religioase în armată”, între Ministerul Apărării Naţionale şi Patriarhia Română se încheie următorul Protocol, care prevede : „În Armata României se reia activitatea de asistenţă religioasă, cu caracter permanent, care are menirea să răspundă cerinţelor religioase, morale şi spirituale ale militarilor şi să contribuie la educaţia religioasă, patriotică, civică şi etică a acesteia”.1/

Aliniamentul al doilea stipulează: „Activitatea de asistenţă religioasă se organizează de către Patriarhia Română şi Ministerul Apărării Naţionale şi se va desfăşura în timpul stabilit prin programul orar al unităţilor, ţinând seama de specificul şi cerinţele generale ale sistemului militar şi de particularităţile armei sau unităţii militare. Clerul se va constitui şi va acţiona în acest scop, va funcţiona la nivelul Departamentului pentru Politică de Apărare şi Relaţii Internaţionale şi a unităţilor prevăzute la anexele nr. 1 şi 2 ale prezentului Protocol.