Atitudinea Față de Copil și Particularizarea ei în Perspectiva Armonizării Legislative cu Uniunea

CAPITOLUL I

ATITUDINEA FAŢĂ DE COPIL ŞI PARTICULARIZAREA EI ÎN PERSPECTIVA ARMONIZĂRII LEGISLATIVE CU UNIUNEA

SECŢIUNEA I

SCURTǍ PREZENTARE A CONVENŢIEI DREPTURILOR COPILULUI

Se consideră că, în conformitate cu principiile proclamate în Carta Naţiunilor Unite, recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane, precum şi egalitatea şi caracterul inalienabil al drepturilor lor sunt fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume.

Popoarele Naţiunilor Unite au proclamat din nou în Carte încrederea în drepturile omului, în demnitatea şi în valoarea fiinţei umane şi sunt hotărâte să promoveze progresul social şi să instaureze cele mai bune condiţii de viată într-o libertate cât mai deplină.

În Declaraţia universală a drepturilor omului (1948) şi în pactele internaţionale privind drepturile omului, Naţiunile Unite au proclamat şi au convenit că fiecare este îndreptăţit să se prevaleze la toate drepturile şi la toate libertăţile care sunt enunţate în acestea, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limba, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau altă situaţie.

În Declaraţia universală a drepturilor omului (1948) Naţiunile Unite au proclamat că toţi copiii au dreptul la ajutor şi la o asistenţa specială.

Familia, unitatea fundamentală a societăţii şi mediul natural pentru creşterea şi bunăstarea tuturor membrilor săi, şi în mod deosebit copiii, trebuie să beneficieze de protecţia şi de asistenţa de care are nevoie pentru a putea să joace pe deplin rolul său în societate. Pentru deplina şi armonioasa dezvoltare a personalităţii sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere.

Este important a pregăti pe deplin copilul pentru a avea o viaţă individuală în societate şi a-l creşte în spiritul idealurilor proclamate în Carta Naţiunilor Unite şi, în special, în spiritul păcii, demnităţii, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii.

Necesitatea de a acorda o protecţie specială copilului a fost enunţată în Declaraţia cu privire la drepturile copilului de la Geneva din 1924 şi în Declaraţia drepturilor copilului adoptată de Adunarea Generala la 20 noiembrie 1959şi a fost recunoscută în Declaraţia universală a drepturilor omului (1948), în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (în mod deosebit în articolele 23 şi 24 ), în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (în mod deosebit în articolul 10) şi în statutele şi instrumentele pertinente ale instituţiilor specializate şi ale organizaţiilor internaţionale care se preocupă de bunăstarea copilului.

Aşa cum s-a indicat în Convenţia drepturilor copilului, copilul, din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, are nevoie de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale, în principal de o protecţie juridică potrivită, înainte şi după naştere.

Recunoscând că în toate ţările lumii sunt copii care trăiesc în condiţii deosebit de dificile şi că este necesar să se acorde acestor copii o atenţie deosebită, ţinând în mod corespunzător seama de importanţa tradiţiilor şi valorilor culturale ale fiecărui popor în protecţia şi dezvoltarea armonioasă a copilului, recunoscând importanţa cooperării internaţionale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale copiilor în toate ţările şi în mod deosebit în ţările în curs de dezvoltare, s-a convenit asupra celor ce urmează:

Convenţia cu privire la protecţia Drepturilor Copiilor adoptată de către Adunarea Generala a ONU , a fost ratificată de România prin legea nr.18/1990, obligându-se să garanteze şi să promoveze drepturile aşa cum sunt definite prin convenţie şi în conformitate cu principiile şi normele enunţate de aceasta. Din momentul în care Convenţia a fost ratificată aceasta are forţă de lege pe teritoriul ţării noastre în virtutea Convenţiei României care prevede în articolul 20, paragraful 2: „dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legi interne, au prioritate reglementările internaţionale”.

Convenţia pentru Drepturile Copilului declară valoarea umană deplină pentru toţi copiii şi adolescenţii. Fiecare copil are dreptul de a trăi, de a creşte în siguranţa şi de a fi respectat pentru gândurile şi ideile sale. Interesul superior al copilului trebuie să fie întotdeauna prima prioritate.

Orice ţară care refuză să protejeze copiii care sunt maltrataţi, sau neglijează necesităţile copiilor, încalcă legea.

Pentru România, Convenţia ONU privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală în noiembrie 1989, este un document de referinţa pentru toţi cei care se ocupă de copii, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale.