Căile de Atac în General

În justiţia represivă perfecţiunea este un ideal greu, dacă nu chiar imposibil, de atins. Nu toate hotărârile judecătoreşti se sprijină pe adevărul real, după cum nu toate au la bază o corectă interpretare şi aplicare a legii. În administrarea justiţiei, ca şi în orice domeniu de activitate umană, oricând se pot săvârşi erori, generatoare de nedreptate, cu toate măsurile impuse de lege pentru a se asigura subiecţilor procesuali maximum de garanţii în desfăşurarea procesului penal

Judecata deţine rolul principal în activitatea desfăşurată în vederea realizării scopului procesului penal, întrucât în această fază se stabileşte, cu caracter definitiv, vinovăţia inculpatului şi sancţiunea pe care acesta trebuie să o suporte drept consecinţă a faptei sale sau, dimpotrivă, absolvirea sa definitivă de învinuirea ce i s-a adus. Dată fiind importanţa deosebită a acestei faze, legiuitorul a sporit drepturile procesuale de care pot uza părţile şi a impus numeroase garanţii procesuale pentru a crea cele mai bune condiţii de distribuire a justiţiei. Cu toate acestea, este posibil totuşi ca hotărârea judecătorească să fie greşită, fie din cauza părţilor, care prin denaturările şi reticenţele lor nu i-au informat corect pe judecători sau nu s-au putut apăra , fie chiar din cauza judecătorilor, care nu şi-au exercitat rolul activ, nu au apreciat corect situaţia de fapt ori au interpretat sau aplicat greşit legea substanţială sau procedurală Şi dacă este cu totul de înţeles că erorile nu pot fi întotdeauna evitate, ar fi absolut de neiertat ca acestea, odată comise, să se permanentizeze, chiar atunci când este posibil să se descopere existenţa lor.

Necesitatea verificării activităţii desfăşurate de către instanţele judecătoreşti şi a hotărârilor pronunţate a impus instituirea căilor de atac, astfel încât să nu dobândească

autoritate de lucru judecat decât acele hotărâri care sunt conforme cu legea şi cu adevărul.

Importanţa căilor de atac pentru înfăptuirea justiţiei a determinat înscrierea în Constituţia revizuită a României (art. 129) a principiului că: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Acest principiu, recunoscut ca drept fundamental al omului, este consacrat şi de documente de drept internaţional. Astfel, Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966 enunţă în art. 145 parag. 4 pct. 5 că: „Orice persoană declarată ca răspunzând de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul, în conformitate cu normele prescrise de această lege, să ceară examinarea de către o jurisdicţie superioară a declarării vinovăţiei sale şi a pedepsei aplicate”.

Totodată, art. 5 pct. 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg prevede că: „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze, într-un termen scurt, asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală”, iar art. 2 parag. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană prevede că: „Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul, să ceară examinarea declaraţiei sale de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară ( )”

Căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care Ministerul Public şi persoanele îndrituite promovează un control judecătoresc, în cadrul căruia se verifică hotărârile judecătoreşti penale, în vederea desfiinţării acelor hotărâri care cuprind erori de fapt şi de drept şi înlocuirea lor cu hotărâri conforme cu legea şi adevărul.

Instituirea căilor de atac decurge din necesitatea de a se controla activitatea desfăşurată de instanţele judecătoreşti, deoarece, în cazul în care aceasta nu corespunde legii şi adevărului, aduce grave prejudicii unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, cu implicaţii negative şi asupra societăţii. Se pleacă de la presupunerea că o hotărâre judecătorească, cu toate garanţiile ce se iau, ar putea cuprinde erori de judecată şi de soluţionare – prezumţie de eroare în ceea ce priveşte hotărârea atacată – şi că, în cadrul noii judecăţi, aceste erori vor fi înlăturate – prezumţie de îndreptare.