Căile de atac - procedură de judecare a căilor de atac de reformare

CAPITOLUL 1.

Consideratii generale privind căile de atac.

1.1. Necesitatea şi clasificarea căilor de atac.

1.2. Istoricul căilor de atac.

1.3. Importanţa căilor de atac de reformare pentru realizarea controlului judiciar.

1.1. Necesitatea şi clasificarea căilor de atac.

Dintre toate institutiile de procedurã cea mai importantã este prezumtia de adevãr, ce însoteste orice hotãrâre judecãtoreascã. În dreptul roman s-a impus regula rei judicata preveritate accipitur (lucrul judecat se considerã adevãrat). Desi regula aceasta este fundamentalã, nu are o aplicare absolutã; sentintele judecãtoresti ca orice operã omeneascã, nu pot fi absolut perfecte; cauze diverse pot altera împrejurãrile de fapt sau pot influenta obiectivitatea analizei, astfel cã o hotãrâre judecãtoreascã ajunge sã nu reprezinte nici mãcar adevãrul relativ al tranzactiilor dintre oameni.

Reprimarea unei hotãrâri judecãtoresti viciatã nu poate fi obtinutã decât doar pe calea unei verificãri, fie în fata unui for superior; numai pe aceastã cale se poate înlãtura o gresealã si arbitrariul care se strecoarã în cugetele omenesti, uneori, strâmbând ratiunea obiectivã, necesarã în cel mai mare grad acelor persoane care au înalta misiune de a distribui dreptatea1 .

Dreptul de a controla hotãrârile de primã instantã prin intermediul cãilor de atac a constituit un, proces, chiar Ulpian sublinia cã este posibil ca judecãtorul de la instanta superioara sã nu judece mai bine decât cel de la prima instantã si sã desfiinteze o hotãrâre care nu era gresitã2 .

Pentru a se încerca evitarea acestui neajusns, în decursul anilor s-a organizat, în toate tãrile, un sistem al cãilor de atac, permitându-se, în anumite conditii si desfiintarea hotãrârilor definitive3 .

Pãrtile au astfel certitudinea cã o hotãrâre gresitã va putea fi sfãrmatã sau îndreptatã, cã dreptul lor nu este iremediabil compromis prin pronuntarea unei hotãrâri injuste, ceea ce întãreste încrederea în justitie si contribuie la efectul educativ al hotãrârilor judecãtoresti.

Aceasta cu atât mai mult cu cât procesul civil presupune, de regulã, pãrti cu interese contrarii si deci partea care a pierdut cu procesul are aproape întotdeauna cã i s-a fãcut o nedreptate si simte nevoia de a provoca o nouã judecatã, în speranta cã solutia îi va fi de aceastã datã favorabilã.

Sunt unele pãreri care neagã necesitatea existentei cãilor de atac, sustinându-se cã un singur grad de jurisdictie ar fi suficient.

Potrivit acestora, cãile de atac ar duce la prelungirea procesului, la cheltuieli mai mari în sarcina justitiabililor dar si a statului, la o scãdere a încrederii justitiabilor în serviciul public al justitiei la o slãbire a responsabilitãtii judecãtorilor primei instante.

La aceste, argumente s-ar mai adãuga o constatare din practicã, în sensul cã în numeroase cazuri hotãrârile pronuntate în cãile de atac nu sunt cu nimic mai bune decât hotãrârile atacate, uneori hotãrâri complet gresite înlocuiesc hotãrâri mai drepte, trecãnd irevocabil în puterea lucrului judecat.

Este însã necesar ca eventualele greseli de judecatã sã fie înlãturate, iar acest lucru este posibil numai prin reglementarea unui sistem de cãi de atac sau, în primul rând sã permitã realizarea unui control judiciar, de cãtre o instantã superioarã, iar în al doilea rând, sã ofere posibilitatea ca însãsi instanta ce a pronuntat hotãrârea sã examineze unele împrejurãri noi, în cazurile si în conditiile expres prevãzute de lege1 .

Cãile de atac reglementate în legislatia procesual civilã din tara noastrã, sunt clasificate în raport de mai multe criterii2 :

a) dupã cum se atacã hotãrâri de primã instantã, nedefitive sau hotãrâri definitive, cãile de atac se împart în cãi ordinare si cãi extrordinare.

Intrã în prima categorie apelul si recursul, calificate astfel de codul de procedurã civilã. Se considerã ca o cale de atac este ordinarã dacã ea poate fi exercitatã de orice parte în proces, pentru simplul fapt cã partea respectivã este nemultumitã de hotãrârea pronuntatã.

Nu este necesar ca un text de lege sã prevadã expres posibilitatea utilizãrii cãii de atac ordinar însã, dacã se doreste suprimarea acesteia trebuie sã existe o dispozitie legalã expresã în acest sens.

Cât timp este deschisã calea de atac ordinarã, nu se poate recurge la o cale extraordinarã de atac.Cãile de atac sunt calificate ca extraordinare, dacã ele pot fi exercitate numai în cazurile si în conditiile anume specificate de lege, intrã în aceastã categorie: contestatia în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii si recursul în anulare. Unele discutii s-ar putea face în privinta recursului, deoarece acesta este deschis numai pentru mãsurile anume arãtate de lege si nu prezintã un efect specific cãii de atac ordinare (suspendare de drept a executãrii silite) ceea ce îl apropie mai mult de cãile de atac extraordinare.

Numai în cazul în care recursul este exercitat împotriva unei hotãrâri de primã instantã, nesusceptibile de apel, recursul are caracterul unei cãi de atac ordinare (concluzie desprinsã din prevederile art. 304 deoarece recurentul nu este tinut de mãsurile de casare arãtate în art.304, ci poate sã invoce orice motive de nemultumire).

Importanta practicã a acestei clasificãri vizeazã si faptul cã executarea silitã a hotãrârii este suspendatã pe durata termenului în care poate fi exercitatã calea de atac ordinarã, iar apoi pe timpul judecãrii acesteia, în vreme ce cãile de atac extraordinare nu au, în principiu, efect suspensiv.