Cariera Funcționarului Public

ARGUMENT

Începutul anilor 2000 este marcat de un sir de schimbări radicale în administratia publică. Aceste schimbări vizează în modul cel mai direct formele de administrare, dat fiind faptul ca zeci de ani ea a fost dominată de o mentalitate totalitară inacceptabilă pentru România. Acest sistem unic de administrare nu putea functiona în virtutea faptului că fiecărui stat îi sunt caracteristice metode de gestionare a treburilor publice, care nu ar trebui să depindă de controversele politice.

Astfel, concomitent cu schimbările de ordin politic, se resimte o tendintă nouă în administratia publică, atat la nivel central, cât si local, o tendintă de a trece la noi forme de administrare, europene, ce a revolutionat intreaga structura administrativă în România. Această reformă, însă, nu a putut fi implementată cu succes pană la sfarsit, din considerentul că mentalitatea veche s-a înrădăcinat foarte adânc la functionarii publici, care îsi îndeplineau obligatiunile de serviciu numai făcând favoruri diferitor grupări politice, cu scopul de a nu pierde fotoliile comode.

Dar nu putem nega adevă,rul ca ceva totusi s-a făcut. Partial administratia publică în România se întoarce cu fata spre modelele europene, preluând unele noi forme de lucru. Și în primul rând în ceea ce priveste constituirea propiului personal. Căci de ei depinde cum va demara mai departe procesul de reformare a administrării publice, a politicii sale. Este un element nou, pentru că până în prezent nu se scotea în evidentă un asa factor precum calitatea personalului. Și nici nu era un cadru legislativ bine conturat care sa reglementeze acut procesul de activitate a personalului administratiei publice. Dar odată cu adoptarea Statutului Functionarului Public, s-a încercat acoperirea acestui gol si s-a pus baza unei noi conceptii în ceea ce priveste administratia publică.

Capitolul I – Consideratii privind functia publică si

functionarul public

1. Notiunea functiei publice

Funcţia publică este o instituţie juridică a dreptului public, în general, şi a dreptului administrativ în particular, care s-a conturat ca atare într-o continuă dispută între doctrină, jurisprudenţă şi reglementare. Rolul principal l-a constituit doctrina, care a analizat sub toate aspectele şi sub toate valenţele lor această instituţie juridică cel mai adesea criticand modul în care a fost reflectată în norme juridice şi argumentând, adeseori, rigorile normative cărora şi aceste concepte ar trebui să-i răspundă.

Problema funcţiei publice s-a pus mai intâi în stiinţele juridice de profil, reglementările legale, mai mult sau mai puţin reuşite, apărând ceva mai târziu.

În România primele legiuiri care tratau într-o formă mai dezvoltată şi coerentă problema funcţionarilor publici au fost Regulamentele Organice, din Moldova şi, respectiv, din Muntenia (1831- 1832) urmate de alte reglementări.

Constituţia din 1866 conţinea unele prevederi referitoare la „funcţiile publice” dar nu au avut un efect imediat asupra legislaţiei în domeniu.

Pe plan doctrinar, apăruse în anul 1904, Tratatul de drept administrativ al prof. Paul Negulescu, care aborda, pe criterii ştiinţifice aspectele referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici.

Alte reglementări în domeniu: Legea statului funcţionarilor publici - care a reflectat principiile stabilite prin Constituţia din 1923, Regulamentul legii statutului funcţionarilor publici, 3 noiembrie 1923, Legea pentru unificarea administrativă (1925), Legea pentru organizarea ministerelor (1929), Codul funcţionarilor publici, Legea pentru statutul funcţionarilor publici (1946), Codului Muncii (1950), în unele sectoare de activitate, aşa cum sunt: transportul pe CFR, poştă şi telecomunicaţii, sistemul bancar ş.a., au fost adoptate şi reglementări speciale.

În Constituţia României, adoptată în anul 1991, revizuită în anul 2003 sunt cuprinse unele dispoziţii care constituie un cadru principal de reglementare a acestei instituţii juridice. Printre aceste prevederi se numără:

- art. 16 alin (3), potrivit căruia funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară, statul român garantând egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice;