Cercetare Accident de Muncă

CAPITOLUL 1

GENEZA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI ÎMBOLNĂVIRILOR PROFESIONALE

Din relatările antice, rezultă existenţa unor preocupări şi acţiuni privind unele măsuri exprese de protecţie a lucrătorilor; prezenţa unor medici pe şantierele piramidelor, măsuri de combatere a intoxicărilor cu plumb (Pb) şi mercur (Hg) în Grecia, Alexandria şi Roma antică: apărători ale mâinii ce ţine unelte, măşti transparente din băşici de peşte pentru şlefuitori, mănuşi, încălţari, jambiere, tuburi de ventilaţie în mine etc.

Soluţiile găsite pentru protejarea lucrătorului au fost întotdeauna legate de creşterea productivitaţii sale.

Una din condiţiile necesare în înţelegerea şi stăpânirea unui fenomen este cunoaşterea mecanismului intim de apariţie şi desfăşurare în timp a acestuia.

Referitor la bolile profesionale, cunoaşterea lor a urmat în mare măsură evoluţia medicinii, în ceea ce priveşte tratarea efectelor. S-a constatat însă că profilaxia acestora nu poate fi despărţită de analiza cauzelor accidentelor de muncă, deoarece nu există o demarcaţie netă între factorii generatori ai celor două evenimente . Încercările de explicare a genezei accidentelor de muncă au început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când datorită revoluţiei industriale în plină desfăşurare, numărul accidentelor şi bolilor profesionale a crescut considerabil, iar acţiunile pentru prevenirea lor au început să dobândească un caracter organizat.

Primele preocupări în acest sens puneau accidentele de muncă şi bolile profesionale exclusiv pe seama echipamentelor de muncă, respectiv a factorilor tehnici, fiind cei mai evidenţi şi relativ uşor de depistat. Măsurile preventive recomandate erau de natura ecranelor şi dispozitivelor de protecţie pentru utilajele periculoase.

Într-o etapă ulterioară s-a observat că factorii mediului de muncă (temperatura ambiantă, umiditatea, iluminatul, zgomotul, vibraţiile, noxele chimice etc. ) pot conduce la aceste evenimente nedorite, respectiv accidentele de muncă sau bolile profesionale. Ca atare, eforturile preventive şi-au dezvoltat aria, incluzând şi preocupări pentru îmbunătăţirea mediului de muncă, în vederea creării unei ambianţe nepericuloase pentru organismul uman. De subliniat este faptul că factorii tehnici şi de mediu cauzatori de accidente erau studiaţi izolat, fără a se sesiza interacţiunea şi interdependenţele între ei.

Ultimii acceptaţi în calitate de cauze generatoare ale accidentelor de muncă au fost factorii de natură umană, în legătură cu aceştia conturându-se şi primele teorii privind geneza accidentelor. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, cercetările efectuate în Anglia şi S.U.A. privind rolul factorului uman în producerea accidentelor au condus la formularea teoriei predispoziţiei la accidente. Primele studii în acest sens au fost efectuate de cercetătorii Greenwood şi Woods (1919), Yule (1920 ), continuate de Marbe (1923 ), Lahy şi Korngold (1936 ). Conform acestei teorii sunt predispuse la accidente persoanele care prezintă anumite caracteristici psihice individuale înnăscute, nemodificabile şi care pot fi investigate prin metode psihometrice. Principalele caracteristici individuale luate în considerare şi care erau asociate cu producerea accidentelor de muncă sunt: temperamentul, atenţia, emotivitatea, plasticitatea gândirii etc. Pe baza acestor studii, Marbe a enunţat „ legea de recurenţă “ sau „ legea lui Marbe “, conform căreia accidentele s-ar produce cu precădere la aceleaşi persoane, predestinate prin caracteristici individuale înnăscute. Cercetările ulterioare, deşi nu au infirmat categoric teoria predispoziţiei individuale la accidente, au permis formularea unor serioase critici:

- caracteristicile individuale au fost studiate izolat şi nu în interacţiune, structurate în cadrul personalităţii, aşa cum se manifestă ele în realitate, generând comportamente concrete;

- teoria nu ţine seama de gradul de periculozitate al muncii, astfel încât frecvenţa mare a accidentelor la unele persoane s-ar putea datora nu atât existenţei unei predispoziţii individuale, cât mai ales unor riscuri obiective specifice locului de muncă.

Disputele pe marginea teoriei predispoziţiei la accidente, a rolului factorilor individuali în producerea accidentelor, au condus la necesitatea revizuirii ei. În încercarea de explicare a mecanismului de apariţie şi producere a accidentelor s-au introdus noţiuni noi, precum risc personal şi susceptibilitate la accidente („accident lability“) în locul predispoziţiei la accident .

Înglobând atât factorii individuali cât şi situaţionali (respectiv ai activităţii), susceptibilitatea la accidente nu are un caracter invariabil ( nu este un „ dat “ înnăscut ), ci se modifică funcţie de interacţiunea caracteristicilor individuale cu factorii specifici situaţiei concrete de muncă. Caracteristicile individuale nu mai sunt considerate cauze ale accidentelor, ci condiţii ce pot favoriza producerea acestora. Se acordă din ce în ce mai multă importanţă nu atât studierii caracteristicilor individuale izolate, cât mai ales investigării trăsăturilor globale ale personalităţii.

De asemenea, interesul se îndreaptă tot mai mult spre analiza comportamentelor riscante, neadecvate în caz de pericol, după schema stimul – reacţie. Această viziune a condus în final la formularea teoriei behavioristă (behavior – comportament , în lb.engl.), care explică mecanismul producerii accidentelor de muncă printr-un comportament neadecvat rezultat din interacţiunea variabilelor personale cu varibilele situaţionale specifice activităţii.

Fiabilitatea unui sistem este rezultatul fiabilităţii elementelor acestuia şi a interacţiunii lor, indiferent de dimensiunea sistemului sau de natura şi numărul elementelor sale. Conceptul de fiabilitate acoperă parţial, iar în unele cazuri integrează, criteriile de rentabilitate, productivitate şi securitate a sistemelor. Îmbunătăţind fiabilitatea sistemelor se ameliorează implicit securitatea acestora, respectiv cazul particular de securitate a muncii în cadrul sistemelor (prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale).

În studiul fiabilităţii sistemelor se disting două categorii de elemente – tehnice şi umane – cărora li se urmăreşte îmbunătăţirea fiabilităţii. Pornind de la această idee s-a dezvoltat un nou curent de cercetare: fiabilitatea umană.

Prin analogie cu definiţia fiabilităţii tehnice, fiabilitatea umană se exprimă prin probabilitatea ca un individ să efectueze cu succes, într-o perioadă de timp dată, o sarcină prestabilită. Aşa cum noţiunea de defecţiune („ pană “) este în centrul conceptului de fiabilitate tehnică, cea de eroare umană (un comportament – acţiune sau omisiune – ce depăşeşte limitele acceptabile) constituie noţiunea de bază a fiabilităţii umane. Într-adevăr, s-a constatat că numai reducând posibilitatea erorilor umane sau a consecinţelor lor asupra sistemului se poate spera să se îmbunătăţească fiabilitatea globală a acestuia.

Cercetările privind fiabilitatea umană au condus la dezvoltarea în paralel a două tipuri de abordări :

a) abordarea calitativă, care urmăreşte definirea erorii umane, stabilirea tipurilor de erori şi a mecanismelor de apariţie a acestora; studiul şi clasificarea ansamblului de erori umane într-un sistem dat permite desprinderea de soluţii specifice sau comune fiecărei grupe de erori. Aceste soluţii urmăresc fie eliminarea factorilor ce declanşează erorile, fie înlăturarea consecinţelor, respectiv conceperea unor sisteme tolerante la eroarea umană;

b) abordarea cantitativă, care caută să estimeze probabilitatea apariţiei erorilor umane şi consecinţelor acestora asupra sistemului global . Abordarea cantitativă constă în evaluarea probabilităţilor de apariţie a erorilor umane deductibile în condiţiile date, cu un dublu scop:

- includerea datelor privind fiabilitatea operatorului în calculul fiabilităţii globale a sistemului;

- generalizarea rezultatelor pentru efectuarea de analize a priori de fiabilitate umană.

Datorită costului foarte ridicat şi a dificultăţii efectuării calculelor (necesită specialişti şi timp îndelungat), metodele de calcul al fiabilităţii globale a sistemelor au o aplicabilitate practică restrânsă. Ea se limitează în prezent la domeniul nuclear, aerospaţial şi energetic, în care riscurile şi gravitatea consecinţelor în caz de accident sunt foarte mari şi justifică economic astfel de analize.

Întreprinderea modernă reprezintă un sistem organizat, în care posturile de muncă se află în interacţiune constantă şi necesară, în care funcţiile sale orientate spre realizarea unui produs sunt repartizate între servicii. De aceea, în analiza securităţii sistemelor, respectiv a etiologiei şi profilaxiei accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, este necesară o viziune globală asupra sistemului vizat (loc de muncă ,atelier, sector, întreprindere), în care toate elementele sistemului sunt în interacţiune şi care are în vedere optimizarea sistemului prin adaptarea reciprocă a elementelor componente.

În cadrul abordărilor ergonomice, accidentele de muncă şi bolile profesionale constituie disfuncţii ale sistemului de muncă, abateri de la starea sa normală de funcţionare.