Cetățenia Europeană

1. Introducere

În doar câteva decenii, cuvântul ,,cetăţenie” a ajuns să fie printre cele mai frecvent utilizate în discuţiile comunităţilor din cadrul societăţii. Acest cuvânt ne vine în ajutor când ne formulăm reacţia de răspuns la ceea ce uneori numim criza texturii sociale sau a coeziunii sociale. Conceptul de cetăţenie este folosit în special pentru a se încerca stabilizarea şi redirecţionarea anumitor practici în care sunt implicate şcolile şi, în sens mai general, educaţia şi formarea. Cu toate acestea, trebuie să mergem dincolo de consensul confortabil şi vag care reiese din utilizarea permanentă a acestor formulări generale şi să ne implicăm în dezbaterile încinse care se desfăşoară pe marginea problemei cetăţeniei.

Un termen cu o semnificaţie istorică şi socială de o asemenea intensitate nu poate fi folosit în mod indiferent şi nu trebuie redus la o serie de vagi rugăminţi menite să calmeze atmosfera din cartierele cu probleme sau să restabilească ordinea în şcolile scăpate de sub control. Respectarea legii şi simţul responsabilităţii, condiţiile de bază pentru orice societate democratică, nu pot fi reduse la obedienţa pasivă în faţa unei ordini sociale echitabile şi stabile în mod intrinsec. Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa şi aparentul consens cu privire la cetăţenie într-o societate democratică nu au condus la dispariţia dezbaterilor, divergenţelor şi nici a conflictelor între diferitele state, grupuri şi indivizi.

Vorbind despre cetăţenie, ne aflăm în faţa primei probleme a raportului dintre individ şi societate, în faţa unei instituţii prin excelenţă necesară, complexă, interdisciplinară şi continuă, a cărei cunoaştere se cere la nivelul popularităţii pe care o impune.

2. Aspecte privind conceptul de cetăţenie europeană

Omogenitatea culturală nu mai poate fi considerată, după cum am văzut, o bază solidă pentru cetăţenia statelor moderne, iar în contextul integrării statelor naţionale din Europa - indiferent dacă acest proces vizează o for¬maţiune de tip federal sau una cu caracter de super-stat supranaţional -, diversitatea culturală şi lingvistică, precum şi cea a tradiţiilor istorice adesea divergente reprezintă o realitate faţă de care noţiunea clasică a cetăţeniei îşi pierde orice relevanţă, sortind eşecului toate iniţiativele de fundamentare a conceptului de „cetăţenie europeană”.

Conceptul de cetăţenie are o istorie bogată, fiind unul din principiile de bază ale epocii moderne şi ale regimului democratic. Cetăţenia este strâns legată de naţionalitate şi de stat, astfel încât o cetăţenie europeană este un concept nou, o noţiune specială datorită caracterului său supranaţional. Ea simbolizează, la modul ideal, comuniunea de scopuri şi de mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene şi provine din ideea fondatoare a construcţiei europene: asigurarea păcii în Europa aşa încât naţiunile să convieţuiască în virtutea unor reguli şi instituţii comune pentru care şi-au dat consimţământul liber.

Totuşi, ideea de a crea tip nou de cetăţenie care să cuprindă mai multe popoare nu este în totalitate nouă. O astfel de încercare a fost, până într-un anumit punct, şi cetăţenia romană. Se poate face cu greu o paralelă între cele două, dar există totuşi câteva aspecte comune: dorinţa de a crea un ataşament faţă de valorile unificatoare ale unei construcţii politice superioare care înglobează mai multe state şi naţionalităţi, existenţa garanţiilor juridice şi fiscale recunoscute pe tot teritoriul acesteia, dreptul de a participa la viaţa politică la nivel superior, un statut internaţional special al cetăţenilor în statele terţe.

Cu toate acestea, în forma actuală, cetăţenia europeană poate fi considerată originală şi rezultatul unei preocupări mai vechi a elitelor politice pentru a crea unitate între popoarele europene şi ataşament faţă de valorile comunitare. Modalitatea de atingere a acestor scopuri este tocmai directa implicare a indivizilor în viaţa economică şi politică a Uniunii prin recunoaşterea oficială a unei serii de drepturi de care aceştia se pot bucura indiferent de cetăţenia naţională şi indiferent de statul membru în care se află cu singura obligaţie ca titularii să fie resortisanţi ai statelor membre ale Uniunii Europene.

Ca institutie politică, cetăţenia europeană este expresia tuturor proceselor politice sau de negociere interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor comunitare şi a mobilizărilor sociale. Tocmai la acest nivel putem regăsi „dinamica cetăţeniei”, noutatea sa şi în acelaşi timp aspectele sale cele mai controversate. Dincolo de problemele teoretice, există însă o realitate politică a cetăţeniei europene dată de drepturile pe care le presupune, de aplicarea şi de evaluarea eficacităţii sale.

Tratatul de la Maastricht a instituit cinci categorii de drepturi supranaţionale care se adaugă celor provenite din cetăţenia naţională. În primul rând sunt drepturile la liberă circulaţie, dreptul la sejur şi la stabilire, dreptul la muncă şi studiu pe teritoriul celorlalte state membre ale Uniunii. Legislaţia secundară stabileşte însă şi numeroase condiţii şi chiar limitări pentru exercitarea acestor drepturi (de exemplu intrarea pe teritoriul altui stat membru poate fi interzisă din raţiuni de securitate şi sănătate publică şi trebuie justificată). În al doilea rând, dreptul politic de a vota şi de a candida în alegerile pentru Parlamentul European şi după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam şi la alegerile locale din statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv. Urmează dreptul de a beneficia de protecţie diplomatică şi consulară pe teritoriul unui stat care nu este membru al Uniunii Europene din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care ţara din care provine cetăţeanul nu are reprezentanţă diplomatică ori consulară în statul terţ respectiv. Se instituie de asemenea dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European în oricare din limbile oficiale ale Uniunii şi de a apela la mediatorul european (Ombudsman) în situaţia în care petiţionarii consideră că au fost afectaţi de administrarea şi actele instituţiilor şi organismelor comunitare. Aceste ultime două prevederi urmăresc să elimine deficitul de transparenţă democratică şi să îl apropie pe cetăţean de administraţia europeană, aceasta din urmă fiind numită uneori „eurocraţie” şi având o imagine proastă în statele membre. Comisia europeană îşi respectă şi în acest caz atribuţia de „gardian al tratatelor”, supraveghează aplicarea corectă a prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi a dificultăţilor întâlnite .