Competența Instanțelor De Contencios Administrativ în Soluționarea Litigiilor între Funcționarul Public și Autoritatea Administrativă în Care își Desfășoară Activitatea

Capitolul I

Noţiuni introductive

Secţiunea 1 Administraţia Publică

§1. Executivul

1. Puterea executivă. Această noţiune este foarte vagă având în vedere inversiunea doctrinei clasice, care judecă funcţia pornind de la organ, ajungându-e astfel la imposibilitatea definirii certe a noţiunii de putere executivă, noţiune legată de executarea legilor, în condiţiile în care, în practică, organul executiv nu se rezumă la activitatea de executare a legii.

Noţiunea de putere executivă are două înţelesuri: un sens material, executarea legilor şi un sens formal sau organic, organul însărcinat cu această executare.

În interpretarea au existat două tendinţe opuse, unii autori limitând autonomia executivului, iar alţii încercând să susţină această teorie a autonomiei executivului.

2. Organele executivului. Se conturează două organe executive: Şeful statului şi Guvernul care nu trebuie obligatoriu să existe în acelaşi timp.

a. Şeful statului. Această noţiune este mai mult o creaţie a doctrinei decât una constituţională. Doar un număr mic de constituţii folosesc această noţiune, din cauza ambiguităţii sale,

Şeful statului reprezintă magistratura supremă în stat, este organul care reprezintă statul, este reprezentantul comunităţii naţionale faţă de alte comunităţi. De aceea într-o organizare ierarhică formală el ocupă primul loc. Însă ponderea reală a şefului statului în cadrul exerciţiului efectiv al puterii este foarte diferită. El poate fi adevăratul lider al naţiunii într-un regim prezidenţial sau semiprezidenţial, poate fi doar o faţadă pentru adevăratul şef al statului într-un regim parlamentar monist sau poate avea puteri relativ însemnate într-un regim parlamentar dualist.

b. Guvernul. Guvernul este în mod obligatoriu un organ colegial, pluripersonal. Guvernul a progresat de-a lungul timpului spre un rol mult mai complex, faţă de cel stabilit în doctrina clasică. El determină în mod decisiv politica unei naţiuni.

3. Rolul executivului. Tradiţional, Executivul are drept funcţie executarea legilor. Unele constituţii chiar se mulţumesc să definească astfel rolul Executivului. Dar rolul acestuia, chiar potrivit lui Montesquieu, este mult mai larg:

a. Executarea. Acest termen este extrem de confuz. Executarea legilor se poate rezuma la îndeplinirea unor acte individuale sau, dimpotrivă, poate îmbrăca forma edictării unor norme generale cu valoare mai mică decât a legii. Pentru a evita confuziile, această noţiune este divizată în două: executarea legii propriu-zisă, care presupune îndeplinirea de acte individuale în aplicarea legii şi organizarea executării legii, care presupune edictarea de norme generale necesare îndeplinirii actelor individuale în conformitate cu legea.

Rolul esenţial al Executivului nu este executarea propriu-zisă a legii, deşi acest lucru nu este exclus, ci organizarea executării ei.

Executarea legilor presupune menţinerea ordinii publice. Aşadar, Executivul va avea dreptul de a emite reglementări de ordin politic, desigur cu respectarea legilor şi a drepturilor şi libertăţilor individuale, fără a încălca deci domeniul de competenţă exclusivă a puterii legislative. Puterea reglementară a Executivului nu îmbracă formele specifice ale legii; normele sunt generale şi obligatorii, dar forma edictării lor este inferioară celei legale. Desigur, Executivul poate, în anumite regimuri şi in anumite condiţii să legifereze el însuşi, dar voinţa care stă la baza legii este cea a reprezentanţei naţionale, care poate delega puterea, nu voinţa.

b. Direcţia administraţiei. Guvernul este organul de conducere al administraţiei statului. Această calitate implică o oarecare libertate în organizarea serviciilor Executivului, libertate care poate avea mai multe grade. Unele sisteme admit că Guvernul îşi poate modifica structura, poate crea sau desfiinţa ministere fără acordul Parlamentului. El poate de asemenea crea servicii administrative, sub singura rezervă a aprobării fondurilor necesare de câtre Parlament. Altele consideră că posibilitatea de a crea servicii publice este rezervată Legislativului, ea fiind strict de domeniul legii. Direcţia administraţiei presupune de asemenea puterea de a numi şi revoca funcţionarii administraţiei. Puterea de a numi şi revoca funcţionarii este atribuită Şefului statului, sau şefului guvernului, sau împărţită intre cei doi. În cazul unor funcţionari superiori, puterea este limitată uneori de intervenţia organului legislativ.

c. Politica externă. Executivul este cel care îşi asumă direcţia politicii externe a statului. E1 reprezintă statul pe plan internaţional, în general prin intermediul Şefului statului. Astfel, Şeful statului are în general atribuţia de a încheia tratate, uneori cu obligativitatea aprobării ulterioare de către Parlament sau de către una din Camere (ratificare). El acreditează ambasadorii şi trimişii speciali pe lângă alte state, iar ambasadorii altor state sunt acreditaţi pe lângă el. În mod formal, chiar in regimurile în care Şeful statului are foarte puţine puteri, lui îi revine în primul rând responsabilitatea politicii externe

d. Apărarea. Şeful statului este în general şi şeful armatei. Armata este o administraţie, având un accentuat caracter specific. Este firesc deci ca Şeful statului să fie şi şeful armatei. Desigur, Executivul nu dispune de această forţă colosală in afara oricărui control parlamentar dar necesitatea reacţiei prompte face ca acest control să fie post factum.