Complicitatea ca formă de participație

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Problemele participaţiei (penale) nu au încetat a fi actuale şi a se afla în preocupările constante ale teoreticienilor şi practicienilor dreptului penal. Dintre ele, credem că un interes deosebit se acordă complicităţii ca formă a participaţiei penale. Considerăm interesul justificat, atât de consideraţii teoretice, cât şi practice, întrucât calificarea exactă a actelor de participaţie (autorat, coautorat, instigare, complicitate) determină rolul şi importanţa concretă a contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii - elemente indispensabile în determinarea răspunderii penale a participanţilor şi în stabilirea unor pedepse apte a corespunde finalităţii lor.

SECŢIUNEA I. SCURTE REFERIRI PRIVIND PARTICIPAŢIA (PLURALITATEA OCAZIONALĂ)

Participaţia penală sau pluralitatea ocazională este o formă a pluralităţii de infractori, pluralitate care este considerată ca fiind acea situaţie în care un număr de două sau mai multe persoane a săvârşit, prin eforturi conjugate, aceeaşi faptă. Este o situaţie simetric opusă celei a pluralităţii de infracţiuni, care constă în săvârşirea de către aceeaşi persoană a două sau mai multor infracţiuni.

Pentru existenţa pluralităţii de infractori, se cere să existe, sub aspectul laturii obiective, o contribuţie efectivă a două sau mai multe persoane la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, iar sub aspectul laturii subiective să existe voinţa acestor persoane de a coopera la săvârşirea faptei. Realizarea acestor condiţii deosebeşte pluralitatea de infractori de un simplu grup de infractori, infractori care au săvârşit fiecare câte o infracţiune distinctă, chiar dacă între infracţiunile săvârşite există conexitate infracţională (cronologică, topografică ori etiologică), precum şi de cooperare infracţională (conlucrarea în cadrul aceleiaşi activităţi infracţionale).

Unicitatea faptei prevăzute de legea penală face din pluralitatea de persoane care contribuie la săvârşirea ei o pluralitate de făptuitori, iar această pluralitate de făptuitori constituie şi o pluralitate de infractori, în măsura în care fapta este săvârşită cu vinovăţie (intenţie, culpă).

O infracţiune poate fi săvârşită, în general, de către o singură persoană. Practica a învederat, însă, că la comiterea unei fapte penale pot coopera mai multe persoane care aduc contribuţii de natură diferită - morală sau materială, identică sau eterogenă -, contribuţii ce se întrepătrund, concurând la săvârşirea faptei. Spre deosebire, deci, de celelalte forme ale pluralităţii de infractori (pluralitatea naturală şi pluralitatea constituită), pluralitatea ocazională (participaţia) nu este determinată de natura faptei sau de condiţiile în care aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional, fiind determinat de anumite condiţii concrete1, în care realizarea prin cooperare a unei infracţiuni apare ca mai avantajoasă sub raportul săvârşirii sau ascunderii urmelor ei. Aşa se explică de ce participaţia se poate adăuga unei pluralităţi naturale sau unei pluralităţi constituite.

Sediul legal al participaţei se găseşte în partea generală a Codului Penal, în titlul ll privitor la "Infracţiune", ca o instituţie legată de acesta, în Capitolul III, art. 26-31 inclusiv. Cadrul legal actual, mai cuprinzător decât al Codului penal anterior, defineşte categoriile de participanţi (art.23-26), prevede tratamentul sancţionator al acestora (art.27,29) şi include participaţia improprie (art.31), formă necunoscută reglementării anterioare. Aşezarea participaţiei penale în titlul care tratează despre infracţiune se explică prin aceea că dreptul penal se ocupă de infracţiune, de formele pe care le poate îmbrăca activitatea infracţională, iar de infractor numai sub aspectul responsabilităţii, pentru că studiul propriu-zis al persoanei infractorului este de domeniul criminologiei2.

Pluralitatea de infractori în cele trei forme ale ei - naturală, constituită, ocazională - a fost în mod variat, dar constant, prevăzută în legislaţiile penale din toate timpurile. Desigur, în vechile legiuiri penale şi chiar în legiuirile care au precedat codificărilor moderne, nu găsim o reglementare generală şi ştiinţific elaborată a pluralităţii de infractori şi nici terminologia precisă adoptată de ştiinţa penală contemporană3.

În ceea ce priveşte pluralitatea de infractori ocazională au existat texte care o sancţionau în special în legătură cu anumite infracţiuni, în toate legiuirile noastre vechi; această pluralitate primeşte însă o reglementare generală în Codul penal de !a 1864 sub denumirea de “complicitate” (art. 47-56), iar în Codul penal de la 1936 sub denumirea de “participare” (art. 120-125).

Codul penal actual a adoptat acelaşi sistem, prevăzând în partea generală numai reglementarea pluralităţii ocazionale - aşa cum am arătat în cele de mai sus -, pentru ca pluralitatea ocazionaiă şi cea constituită să fie reglementate, în limitele necesare, în partea specială (art. 167, 303, 304, 322, 323).

Astfel, Codul penal în vigoare defineşte în art. 23, participanţii, ca fiind acele persoane “care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici”. Observăm că, în enumerarea celor trei categorii de participanţi, textul menţionează mai întâi pe autor, deşi, din punct de vedere cronologic, activitatea instigatorului - care are iniţiativa săvârşirii faptei - o precede pe cea a autorului. Procedându-se astfel s-a avut în vedere că autoratul condiţionează existenţa celorlalte forme de participaţie, că în jurul autorului gravitează ceilalţi participanţi, se încheagă contribuţia lor la săvârşirea infracţiunii; fără autor de fapt (fie infractor, fie făptuitor) nu poate exista nici instigator, nici complice.