Comunicare în Studiul Dreptului

COMUNICAREA IN STUDIUL DREPTULUI

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN COMUNICARE

COMUNICARE. COMUNICARE SOCIALA.COMUNICARE PUBLICA.

I.1 COMUNICARE. DEFINITIE. TIPURI DE COMUNICARE.MODELE DE COMUNICARE.

Noţiunea de comunicare în general evocã o legãturã, unitarã, biunivocã sau multiplã între douã sau mai multe entitãţi. Legãtura din cadrul comunicãrii poate avea o infinitate de forme, cum de altfel comunicarea apare între o infinitate de subiecţi.

Communicus înseamnă punerea în comun a unor lucruri indiferent de ce natură care presupune o interacţiune, schimb, transfer, transport, consum, alimentare, etc. Verbul “a comunica” şi substantivul “comunicare” sunt polisemantice, având o pluralitate de semnificaţii şi utilizări diferite. In cadrul diferitelor utilizări ale conceptului de comunicare, nucleul semantic pe care îl regăsim peste tot, este ideea de a reuni ceea ce este separat.

Comunicarea poate fi într-un singur sens, în ambele sensuri sau în mai multe sensuri, totul depinzând la ce sistem de referinţã te raportezi.Comunicarea produce dezechilibru sau echilibru, egalitate sau inegalitate, progress sau regres, creaţii sau distrugerea acestora, materie şi antimaterie, culturã sau inculturã, energie sau lipsã de energie, informaţie sau lipsã de informaţie. În viaţã, naturã, economie, gãsim peste tot forme ale comunicãrii de existenţa cãrora suntem mai mult sau mai puţin conştienţi. Existã o comunicare de la nivelul infinitului mic la nivelul infinitului mare, într-o infinitate de direcţii. Comunicarea poate fi directă sau indirectă, mijlocită sau nemijlocită.

Fiecare formã relativã de comunicare, are subiecţii ei, legile ei, spaţiul şi timpul precum şi alte dimensiuni cunoscute sau necunoscute ale acesteia. Ca de exemplu, comunicarea comercială este reglementată atât de codul comercial, codul civil, iar când se realizează electronic este reglementată de Legea privind comerţul electronic nr. 365/2002. Fiecãrui sistem îi corespunde un anumit tip de comunicare. Într-un fel comunicã regnul vegetal cu natura, regnul uman cu natura, omul cu animalul, etc. şi altfel toate între ele. Comunicarea în general presupune o infinitate de mijloace de comunicare, în planuri temporale sau atemporale.

În lucrarea "Societatea cuceritã de comunicare" Bernard Miège vorbeşte de mai multe forme ale comunicãrii cum ar fi: comunicarea politicã,comunicarea publicã, comunicarea localã, comunicarea ştiinţificã, etc.

Una dintre formele comunicãrii o constituie comunicarea socialã. Prin comunicare socialã6 se înţelege, la modul general, procesul de transmitere de informaţii între oameni. Comunicarea stă la baza organizării sociale, coagulând şi controlând raporturile “orizontale” dintre oameni, dar angajează totodată şi aspiraţiile lor “verticale”, într-o mişcare ascensională către planurile superioare ale realităţii. Informaţia în mediul social are valoare şi semăsoară în câmpul cunoaşterii, pe când comunicarea în cel al acţiunii şi al organizării. Informaţia pentru subiect constituie noul în câmpul cunoaşterii.Cunoaşterea se realizează prin descoperire, transmitere, aflare, comunicare a informaţiei.

Omul este o fiinţã biopsihosocialã, înzestratã cu acel element care o detaşeazã de restul fiinţelor şi anume raţiunea. Omul este conştient de existenţa sa ca fiinţã în societate şi naturã, de interdependenţa sa, şi face judecãţi de valoare legate de aceasta. Deci, omul în afara raţiunii mai are ca trãsãturãfundamentalã, definitorie, calitatea de a fi fericit şi îşi împlineşte menirea numai ca fiinţã socialã. Prezenţa şi comunicarea cu semenii sãi îl ajutã pe om sã îşi dezvolte capacitatea de înţelegere, de raţiune, de acţiune, de perfecţionare, începând din copilãrie şi pânã la maturitate, asigurându-i posibilitatea de a-şi împlini aspiraţiile şi de a simţi bucuria acestei împliniri. Relaţia om-ştiinţã, om-naturã nu existã şi nu se dezvoltã fãrã douã elemente esenţiale, respectiv: informaţia şi comunicarea. Astfel întâmplãri sau experienţe pregãtite prin care copiii au fost lãsaţi singuri, mult timp în zone izolate, la vârste mici, când în mod normal un copil primeşte informaţiile educaţionale (chiar dacã li s-au oferit toate condiţiile de hranã şi îmbrãcãminte) au demonstrat cã respectivii copii, au rãmas în stadiul de semisãlbatici, cu o foarte redusã capacitate de comunicare socialã (în dublu sens transmitere şi recepţie). Pe de altã parte copilul cu handicap supus unui proces în cadrul unui mediu social, familial şi colectiv de specialitate, prin socializare a fãcut progrese deosebite în formarea sa ca fiinţã socialã capabilã sã comunice în ambele sensuri.

Comunicarea umanã este complexã, multiplã şi se desfãşoarã pe mai multe planuri în timp şi spaţiu, contribuind la formarea, dezvoltarea sau chiar distrugerea omului. Prin comunicare se satisfac o serie de necesităţi individuale sau sociale, cum de altfel se pot cauza prejudicii morale, materiale,etc. Comunicarea umanã se poate realiza fizic, psihic, bioenergetic, spiritual,etc., în mod conştient sau inconştient. Ca sferã, sintagma comunicare umanã include şi comunicarea socialã, cu care nu se confundã.

Modele de comunicare.

Orice act de comunicare presupune prezenţa obligatorie a câtorva comportamente: un emiţător, care transmite un mesaj către un receptor, prin intermediul unui cod şi cu ajutorul unui canal de comunicare. Toate aceste elemente apar în orice reprezentare schematică a comunicării, de tipul modelului. De-a lungul timpului s-au impus diferite modele ale comunicării, care analizează şi explică din diverse unghiuri acest proces.